Mi-e dor de căruciorul cu rulmenÅ£i pe care odată suiÅ£i simÅ£eam că viteza luminii poate fi ajunsă, mai ales că în acele seri comuniÅŸtii erau aÅŸa de deÅŸtepÅ£i că o puteau opri cu curent cu tot. Parcă aud ÅŸi acum ce urlet de bucurie scotea tot cartierul când venea curentul luat aproape în fiecare seară imediat după discursul filosofic al preÅŸedintozaurului CeauÅŸescu.
Mi-e dor de vânzătoarea de la aprozar, tanti Scarlat, vedeta incontestabilă a cartierului. Era persoana cea mai respectată. Personal credeam că are ceva daruri spirituale nedescoperite încă de tata. Treceam pe lângă tanti Scarlat ÅŸi de trei ori doar pentru a-i spune „săru’ mâna” ÅŸi nu mă lăsam până nu-mi zicea fie ÅŸi de pe vârful buzelor „să creÅŸti mare”... ÅŸi-am crescut.
Mi-e dor de bomboanele de zahăr ars pe care le făcea mama în tigaia cu smalÅ£ul sărit. Tata cioplea cu talent beÅ£iÅŸoarele. Noi savuram ÅŸi zahărul ÅŸi smalÅ£ul tigăii. Ce Å£anÅ£oÅŸi ne mai zbenguiam cu bomboanele prelungite-n beÅ£e spre ciuda altora. Sâc-sâc... ciudă-ciudă mămăligă crudă!
Mi-e dor chiar ÅŸi de fundaÅ£iile de blocuri săpate în care ne scăldam până venea „vacanÅ£a cu trenul din FranÅ£a”. Erau aÅŸa de verzi că intrai om ÅŸi ieÅŸeai marÅ£ian cu acte în regulă. În plus mai aveai nevoie ÅŸi de o doză mare de credinţă... adică să crezi orbeÅŸte că atunci când sari cap nu rămâi împlântat în vreun fier beton.
Mi-e dor de anii ‘90 când fugăream TIR-urile cu ajutoare printre blocuri. Ne juram pe cel mai bun prieten că nu ne-a mai dat odată. Eu mă juram pe IonuÅ£, el pe mine. Ne credea... luam, plecam ÅŸi iar veneam... cu Mircea.
Mi-e dor de consignaÅ£iile din care ne cumpăram gumele Turbo cu restul nedeclarat rămas de la pâine. Făceam colecÅ£ie de abÅ£ibilduri cu maÅŸini. Ne dureau fălcile de câte gume mestecam. Eram ÅŸi biÅŸniÅ£ari cu abÅ£ibilduri: „Ai Lamborghini Cabrio Seria 5?”. „Nu!” „Ai Ferrari Testarosa?”. „Nu!... ÎÅ£i dau un Opel Kadet ÅŸi un Lotus... numai să mi-l dai”. Eram bogaÅ£i nu glumă. Schimbam maÅŸinile cum schimbăm azi tramvaiele.
Mi-e dor de câinii vagabonzi ce umblau mai relaxaÅ£i pe atunci. De când cu Băsescu s-au stresat ÅŸi ei. Pe nedrept îi numim vagabonzi. Cine au plecat primii de acasă? Mai mari vagabonzi ca oamenii nu există! De aia’ ne ÅŸi latră ei.
Mi-e dor de filmele cu Van Damme, Arnold, Brucee Lee pe care le vedeam la cinematograful improvizat în cantina minerilor. Filme ce au făcut din noi o generaÅ£ie de karatiÅŸti, judocani ÅŸi culturiÅŸti. BieÅ£ii copaci ai pădurilor... ce-i mai loveam cu un jhujhitzu la coastă de ne durea mult timp după aceea. Cum haltere nu aveam, făceam culturism cu valăul porcilor ÅŸi roÅ£i de vagonete de la mina LiÅŸava.
Mi-e aÅŸa de dor de bicicleta străzii, aveam o bicicletă la o stradă. Un Pegas negru fără aripi. Pantera Neagră a lui Dani lu’ Petaursa. „Îmi dai ÅŸi mie o tură?”... Å£inând puternic de coarne te simÅ£eai maree. Când euforia reuÅŸitei te cuprindea ÅŸi lăsai ghidonul din mâini aveai vedenii cu stele verzi în toiul zilei la umbra îngustă a vreunui stâlp.
Mi-e dor de anii când nu ÅŸtiam să interpretez limbajul ÅŸi comportamentul uman. În ochii mei toÅ£i fraÅ£ii erau sfinÅ£i absoluÅ£i ÅŸi îi iubeam pe toÅ£i. Mi-e dor de scutul inocenÅ£ei ce filtra bârfele fraÅ£ilor. Mi-e dor de ochelarii copilăriei prin care privirile cu tâlc ÅŸi subînÅ£eles ale fraÅ£ilor nu treceau. Am înÅ£eles de ce ne cere Cristos să fim asemeni copilaÅŸilor.
Mi-e dor... iar dor. „De parcă n-aÅŸ ÅŸti când mi-e dor că totu-i trecător”.
Dani Surducan
« înapoi
