Fratele Mincu, un bătrân cu coloană vertebrală necurbată din biserica mea, ne-a povestit într-o duminică de la amvon despre o tânără nelovită de modă. Adolescenta, care aÅŸtepta gânditoare un tren într-o gară, s-a remarcat de la o poÅŸtă prin port ÅŸi prin figură. Avea o faţă atât de senină, încât proaspătul octogenar, după ce-a scanat-o tangenÅ£ial, n-a rezistat să n-o gratuleze: „Măi, tu eÅŸti creÅŸtină! Nu trebuie să spui nimic, căci te-am citit!”.

Rumegând expunerea iubitului prezbiter, mi-am adus aminte că în gara vieÅ£ii, suntem niÅŸte epistole vii. Adică scrisorile lui Dumnezeu. Å¢idule sfinte, timbrate cu sângele lui Hristos ÅŸi trimise la destinaÅ£ii precise. În funcÅ£iei de noi, oamenii Îl citesc pe Creator, apoi Îl văd ÅŸi Îi vorbesc frumos sau, îl înjură.

Epistola, aduce totdeauna veÅŸti. Nerăbdător, destinatarul o desface ÅŸi-o citeÅŸte cu sufletul la gură. Apoi, cuprins de nostalgie, deapănă amintiri, varsă o lacrimă, spune o rugă. AÅŸa ne citesc oamenii? Cu emoÅ£ii dulci, ori ca pe o scrisoare de la fisc, o amendă de la poliÅ£ia rutieră sau o depeşă electorală (e bună ÅŸ’aia, da’ la aÅ£âÅ£at focu’, îmi zice o băbuţă de la mine de pe stradă)?

În ÅŸcoală, la serviciu, în oraÅŸ, la mall, în tramvai, la biserică, în pădure, la rând la pâine sau în parc, suntem epistolele lui Hristos. Eu sunt o scrisoare deschisă, dumneata alta, fratele, sora, sunt alte răvaÅŸe. Biserica-ntreagă e o cutie cu scrisori. Cu mesaje de dragoste, de iertare, de graÅ£iere, de giving thanks ori binecuvântări sau reÅ£ete de succes. Din nefericire, o mână malefică a vârât în cutie ÅŸi scrisori false, care mint, care păcălesc. Undeva, la fund, ascunse bine, zac scrisorile-anonime. Scrisori perverse, pline de parfum ÅŸi cu venin de viperă, cum le numeÅŸte fratele Pustan. Cu miros de praf de puÅŸcă, zic eu. Åži cu gust de răzbel. Luuung... ÅŸi ineficient. Fără iertare, fără nădejde, fără regrete...

Când eram tilicar în armată, veteranii mă obligau să le scriu scrisori. Ziceau monÅŸerii că eram profesionist. În civilie însă nu doar profesioniÅŸtii scriu pe linia vieÅ£ii, fie ea ÅŸi strâmbă, ci toÅ£i suntem scribi, oricât am fi de grăbiÅ£i. Scrisorile bune se scriu tare greu. ÎÅ£i consumă timp, energie, le migăleÅŸti, le pitroceÅŸti, zile ÅŸi ani te chinui cu ele, ca apoi să fie citite prin pieÅ£e, prin gări, într-o clipă. Rămân în conÅŸtiinÅ£a cuiva sau dacă-s neinteresante se ÅŸterg iute de pe retină ÅŸi ajung la lada de gunoi (a istoriei). Ce paradox, să scriu o viaţă ÅŸi să fiu ÅŸters într-o clipă!

Noi nu suntem scrisorile lui George Åžovu desfăcute, dar niciodată citite, nici bilete uitate pe piane dezacordate. Åži nici e-mailuri rătăcite în tranziÅ£ie. Căci dacă ar fi aÅŸa, lumea de unde ar mai afla mesajul? Fără epistole vii, ea ar rămâne fără martorii Lui. Ne-a trimis Dumnezeu ca epistole, ÅŸi noi...

Åži Diavolul are epistole sale, el stă la uÅŸa inimii cu ciornele lui Zgândărilă în mână: o bârfă, o minciună, o mânie, o clevetire, o telenovelă, o revistă cu filistence, o manea sau un rock, o relaxare la nuntă la vecinu’, un dans, o Å£igară, un wischy, un „ÅŸmen”, misticism... Uau, câte scrisori ne flutură pe sub nas! În fiecare zi, în fiecare clipă. Sunt doar două ÅŸanse: citim sau ignorăm.

RămâneÅ£i epistole vii ÅŸi în 2010. PredicaÅ£i Evanghelia tot timpul. Åži dacă este necesar, vorba lui Francis d’Asisi: folosiÅ£i ÅŸi cuvinte!

Nicolae Geantă