Într-o seară, la Sinaia, am avut cel mai greu extemporal (din carieră) la predicare. Am stat în faÅ£a a zeci de persoane cu... dizabilităţi! Tineri cu cărucioare, femei cu cârje, surori oarbe, bătrâne abandonate ÅŸi cu handicap, bărbaÅ£i care vorbesc anevoios, care nu se pot miÅŸca singuri. Persoane chircite, cu degetele încleÅŸtate, care trebuie ÅŸterse la nas de alÅ£ii, care beau apă la fiecare 10 minute, care nu pot sta într-un loc...

Mă gândeam : "Ce să le spui acestor oameni "ciuruiÅ£i?", mai ales că nu toÅ£i erau creÅŸtini.

Uitându-mă la dânÅŸii cum cântă, am început să plâng! "Vom sta până la miezul nopÅ£ii, nu ne grăbim", a spus fratele Ionică dintr-un cărucior. Vasilica, o soră oarbă a recitat Psalmul 32. Din 1988 nu mai vede. Dar învaţă pe de rost părÅ£i întregi din Scriptură! O altă soră fără vedere s-a rugat. Robinetul inimilor a cedat imediat. Lacrimi ÅŸi laude. Un bărbat de vreo 50 de ani, dar cu înălÅ£ime de copil, a cântat la orgă. Åži vocal. O cântare proprie, cum numai Fanny Crosby ar fi putut scrie. Magnific. Cu un patos mai rar întâlnit. Ionică - liderul grupului, a mărturisit că îÅŸi doreÅŸte aÅŸa de mult să se ridice din cărucior. Nu să meargă, ci să mai poată sta la rugăciune în genunchi. De vreo 20 de ani nu mai poate. Costel, un lucrător al Domnului, în vârstă de 43 ani, a mărturisit că din 1995 rinichii nu-i mai funcÅ£ionează. Face dializă de 3 ori pe săptămână. "Uneori stau câte o oră lângă chiuvetă privind cum curge apa. N-am voie să beau. AÅ£i mulÅ£umit vreodată că puteÅ£i bea apă? Câtă doriÅ£i".

Am predicat "Nu te da bătut niciodată". Le-am arătat Biblia mea pe care scrie de vreo 20 de ani : "Born win" (născut învingător). Le-am spus însoÅ£itorilor că "fiecare dintre noi e un înger care zboară cu o singură aripă; de aceea, nu putem zbura bine decât împreună". "Nu puteÅ£i zbura, decât împreună. Ei, sunt aripa dvs lipsă!". La sfârÅŸit, o femeie ÅŸi doi băieÅ£i tineri (unul în cărucior), s-au predat Domnului. Rugăciunile au fost zgomote guturale, dar lacrimile… arătau pocăinÅ£a.

Extemporalul, l-am trecut cu emoÅ£ii. Dar, n-a fost unul clasic, la care să scriu ce-am învăţat eu, ci unul atipic, la care am învăţat nu doar să scriu, ci ÅŸi să apreciez cine sunt, ÅŸi cum sunt...

După circa 4 ore de "liturghie", am mulÅ£umit Domnului pentru lecÅ£ie! Nimeni nu s-a plictisit, nimeni n-a ieÅŸit pe-afară, nimeni n-a răsfoit cartea de cântări. Nimeni n-a auzit tic-tac-ul ceasului pe perete. Pentru că, a fost o biserică de har, nu una de ceas! Mi-a fost ruÅŸine că nu ÅŸtiu pasaje biblice lungi pe de rost, nu folosesc genunchii mai des, nu mulÅ£umesc Domnului pentru că pot bea apă, că pot mânca orice (apoi mă vait de kilograme !), că mă pot ÅŸterge singur la gură, că-mi duc eu lingura de ciorbă (la gură ÅŸi nu la ureche), că văd Soarele, zăpada ÅŸi literele Bibliei...

Le-am mai spus fraÅ£ilor la plecare că Moise Melancton, care avea o cocoaşă, a fost întrebat de-un copil ce-are-n spate. "O cocoaşă puiule!". "Nu, dumneavoastră aveÅ£i o cutie! Într-o zi, se va deschide ÅŸi din ea vor ieÅŸi niÅŸte aripi. Cu ele veÅ£i zbura la cer!".

Nu ÅŸtiu cum am condus către casă. În nici un cas n-am zburat. Cu ochii în lacrimi, m-am găndit la un nou extemporal: noi, care suntem normali, avem cutie?

Nicolae Geantă