GândiÅ£i-vă mai bine! Cum adică România nu ne-a dat nimic? Ce ne-a dat Å£ara românească nu a reuÅŸit Occidentul să ne dea ÅŸi nu reuÅŸeÅŸte nici Uniunea Europeană cu fondurile ei nerambursabile. România ne-a dat copilărie! Åži ce splendidă copilărie. AÅŸa s-a lipit de sufletul meu că nu-i zi să nu-mi plimb simÅ£urile prin locurile unde am copilărit.

Ne-a plantat Dumnezeu printre CarpaÅ£i cu picioarele în Dunăre. Am răsărit ÅŸi noi în lumea asta fără intenÅ£ia noastră ÅŸi nici nu ne-am cerut scuze că am dat buzna... cam obraznici. S-a pomenit lumea cu noi Å£ipând, noi ne-am pomenit direct cu o mutră în care era concentrată toată cantitatea de murături a unei cazarme... asistenta de serviciu. Ne Å£inea ca pe o sfeclă a colectivului. Cu mâinile reci, ochii de praf ÅŸi buzele din rumeguÅŸ ud, ne-a pasat în braÅ£ele întinse ale mamei... din nou în Rai.

Cum asistenta acră ÅŸi amară a fost prima figură întâlnită de români, am crezut ÅŸi încă mulÅ£i mai credem că aÅŸa se cade să fim, aÅŸa se poartă faÅ£a-n lume, de aceea să nu ne mai uluim atâta de feÅ£ele posace de prin biserici. EnoriaÅŸii par duminica o mare de asistente smochinite, acrite ÅŸi nemulÅ£umite de cafea, găina, ciocolata pusă în buzunarul halatului de Dumnezeu.

Încet, încet am uitat faÅ£a asistentei, ne-am mai revenit din ÅŸoc ÅŸi cerul ÅŸi-a tăiat un petec de senin din el lipindu-ni-l pe faÅ£a ce radia sub duhul primului zâmbet. Mai zâmbeam noi, dar primul dinte grăbit să testeze pasta „Golgate“ a ÅŸi crăpat gingia ieÅŸind maiestuos pe scena gurii. Åži-a revenit când a văzut că-i singur în sală. S-a speriat de singurătate ÅŸi a chemat ÅŸi restul dinÅ£ilor... ÅŸi iar am plâns.

Am fost duÅŸi apoi la binecuvântare ÅŸi ne simÅ£eam bine în centrul atenÅ£iei ÅŸi fără pic de emoÅ£ii. Contribuiam ÅŸi noi la program cu ce ni se da. Dar cred că la majoritatea ni s-a dat un plâns zdravăn spre tulburarea bunului mers a biserici. Îmi amintesc că s-a citit din 1 Corinteni dar exact capitolul ÅŸi versetul l-am uitat acum. (glumesc bineînÅ£eles)

Am stat închiÅŸi în pătuÅ£ privind universul camerei printre gratii. Am evadat din el făcând primul pas „mic pentru noi, uriaÅŸ pentru omenire“. În explorarea camerei am făcut cunoÅŸtinţă ÅŸi cu oala ce fierbea bolborosind din capac (striga la mine pe limba ei). Ea săraca îÅŸi desfăşura activitatea ÅŸtiinÅ£ifică pe reÅŸeul improvizat de tata ÅŸi nimic nu părea să-i tulbure multele grade de sub capac, dar pe când apa se apropia furtunos de 90 de grade un evadat din pătuÅ£ repede cu capul înainte ÅŸi cu picioarele încălecând furtunos aerul direct spre oală. Când dădeam cu mine-n ea... fiert mă făceam. Dar pe când mai aveam un metru, tata a cerut „time out”. Åži astfel am iertat-o, nu ÅŸtiu dacă ÅŸi ea pe mine. „Lasă, nu plânge, păstrează-Å£i lacrimile pentru miile de garduri de care vei da ieÅŸind pe uşă”, mi-a zis tata.

Părul răsărea încet câte-un fir pe zi ÅŸi trei pe noapte. Primele litere închegate în jumătate de cuvânt au fost „Ma” urmând ca la scurt timp să edităm ÅŸi al doilea volum... tot „ma”. „Mama” primul cuvânt rostit ÅŸi imediat notat în catalogul cerului la rubrica „vorbe”. Un catalog, o condică, un jurnal al fiecărui om trecut prin lume, dar un jurnal scris din culisele universului de scribii Domnului. Un jurnal în care sunt scrise toate faptele ÅŸi cele de duminica ÅŸi cele de luni. Åži cele făcute ziua ÅŸi cele noaptea într-un colÅ£ de discotecă. Există ÅŸi o rubrică cu gânduri ÅŸi intenÅ£ii ascunse. Ce mă motivează să merg la biserică? Să-mi prezint noua rochie făcută la croitoreasă? Ultimii adidaÅŸi? Ultimul telefon mobil? Toate sunt scrise. Åži gândurile murdare din timpul slujbei. Åži bârfa nerostită încă tot ca bârfă va fi trecută. Åži adulterul din gând va fi trecut ca faptă. Åži predicatul din motiv de etalare a talentului oratoric. Åži misiunea ÅŸi slujirea din motiv de laudă. Åžtiind că prin ceea ce gândim ÅŸi facem noi de fapt scriem romanul vieÅ£ilor noastre ÅŸi că într-o zi va fi publicat, mă întreb: „Ce fel de oameni ar trebui să fim noi?”. Cu câtă grijă trebuie să ne calculăm fiecare pas, fiecare gând sau sursele din care ne hrănim gândurile. Doamne ajută-ne ÅŸi miluieÅŸte-ne pe noi cei deseori nevrednici de miluirea Ta.

Până să începem grădiniÅ£a am dus-o bine. Am descoperit pe propria piele focul, apa ÅŸi palma tatei. Eram pasaÅ£i din braÅ£e-n braÅ£e în biserică. Ne iubeau toÅ£i fraÅ£ii. Trasul de perciuni, degetele ridicate ÅŸi urechile întinse le-am descoperit mai târziu. Cu pampers nu ne putem lăuda. Noi lăsam urme pe unde treceam. Marcam covoarele, rochiile surorilor, costumele fraÅ£ilor.

Cum totu-i trecător în lume, au trecut ÅŸi primii aniÅŸori ÅŸi prima zi de grădiniţă ne ameninÅ£a pacea ÅŸi tihna interioară. Afară bătea de trei zile un vânt năprasnic. Bătea CoÅŸava prin OraviÅ£a întorcând fumul din nou în casă. Burlanele cădeau de la ferestre unul câte unul  declanÅŸând în spatele blocului un nou sport al locatarilor „alergatul după burlane”. După ce prindea burlanul, tata alerga apoi după bască. Bască-burlan, burlan-bască, ba mai venea ÅŸi nea Tină ÅŸi spunea că burlanul e al lui ÅŸi urma apoi o pledoarie a tatei ce demonstra cu fiecare zgârietură că burlanul aparÅ£ine familiei Surducan. Urca apoi scările încet ÅŸi gâfâind, dar mândru foc de trofeul readus în vitrina casei noastre. În tot acest timp mama făcea măsurătorile pe noi. Ne suia pe un scaun, ne lua dimensiunile ÅŸi apoi pedala la maÅŸina de cusut, timp în care noi priveam miraÅ£i la mama ÅŸi puterile ei miraculoase de-a croi din câteva pedale costume pe care să le luăm a doua zi la grădiniţă.

Eheii... ce zboară vremea, trecem prin capitole cu paÅŸi repezi pe versete. SfârÅŸitul genezei.

Dani Surducan