Dacă nevoia de unitate este cea mai profundă ÅŸi mai nobilă nevoie a spiritului omenesc, după cum zicea Jean Jaures, pare că am cam fi dominaÅ£i în trăirile noastre de această necesitate.

Singura trebuinţă de unitate profundă ÅŸi nobilă este legată de Dumnezeu ÅŸi nu dezlegată de oameni în alte lucruri susceptibile la păcate. TotuÅŸi, mai mult ca oricând, oamenii sunt porniÅ£i să facă rău ÅŸi se unesc la asta. Unitatea înseamnă prezenÅ£a unui scop comun, iar când scopul e reprobabil, o astfel de unitate mă face să mă gândesc la un sâmbure de comunism în esenÅ£a ei.

Oamenii se unsec în tot felul de lucruri, pentru că sufletul lor are nevoie de unire, dar, ceea ce primeÅŸte sufletul, nu umple golul după Dumnezeu. E un vid care tot strigă din temniÅ£a inimii ÅŸi care nu primeÅŸte ce are nevoie. Dumnezeu nu se uneÅŸte cu păcatul, nu poate.

Unii se unesc într-un război, fie că îl câÅŸtigă sau îl pierd, o parte din ei devin eroi. AlÅ£ii se unesc în studiu; o parte din ei devin genii. Unii se unesc prin biserici să-L înalÅ£e pe Dumnezeu. AceÅŸtia sunt singurii care câÅŸtigă. Ei devin sfinÅ£i.

Spunea Petre Å¢uÅ£ea că “scara valorilor umane conÅ£ine: sfântul, eroul, geniul ÅŸi omul obiÅŸnuit…”. De obicei, suntem oameni obiÅŸnuiÅ£i; n-avem ÅŸanse mari să fim eroi, nici genii, dar, dacă ne unim cu Dumnezeu, putem ajunge în vârful ierarhiei; numai sfinÅ£ii vor ajunge în cer.