Am răsfoit de curând o carte din biblioteca tatei. O carte cu paginile îngălbenite de timp ÅŸi colÅ£urile ÅŸlefuite pe care tata a încercat o chiverniseală specifică poporului român. Chivernisirile de acest gen aveau loc după ce tanti PoÅŸtăşiÅ£a, tanti ce vărsa pensiile la domiciliu, îÅŸi termina de băut cafeaua făcută la ibric ÅŸi pleca să întristeze alt locatar al urbei ÅŸi să golească alt ibric. La câte cafele bea într-o zi, nenorocea cu siguranţă câteva nopÅ£i. Sau poate deviza ei era „nu dorm ei... nu dorm nici eu“. Oricum se întâmpla un fenomen bizar în sfânta zi de pensie. Dacă până atunci cartierul mustea de viaţă, de o uÅŸoară voie bună, de gălăgie. Dacă până atunci tanti Silvia se înjura live ÅŸi în direct pe scara blocului cu tanti Marana de la 1, dacă nenea Tină balconistul de la 2 îl saluta cu lungi sudălmi rostite-n praful preÅŸului scuturat pe VuiÅ£a de la 3, de cum trecea geanta cu bani prin apartamente se lăsa o liniÅŸte de criptă, limbile încetând să mai mestece cuvintele. Nici un scârÅ£âit de linguri, nici un freamăt de blide. Se lăsa o neliniÅŸte în liniÅŸte ce confirma spusele Scripturii despre bani ÅŸi răul ce se înalţă din rădăcinile lor ÅŸi tulburarea ce-o aduc hârtiile cu cifre.

În atmosfera aceasta apăsătoare se apuca tata să-ÅŸi chivernisească pensia pe prima foaie găsită-n preajmă... de data aceasta era foaia pe atunci albă a cărÅ£ii. Se apuca bietul tată să scadă. Åži dă-i datoria sorei Saveta. Åži plăteÅŸte restanÅ£a la remorca de lemne. Åži scade ÅŸi curentul ÅŸi apa. Åži dă la reparat dormeza cu arcurile tocite. „Åži parcă mai avem... Irină dragă, ceva?“... Åži după toate mai rămâneau cu ceva... cu Dumnezeu. Numai El rămânea după linia trasă. Bani nu mai erau... Åži era imposibil ca tata să greÅŸească socotelile ca fost mare profesor de matematică în Jibou ÅŸi-n Cluj.

Când nu mai rămânem cu nimic, când toate cârjele lumii s-au spart în mii de ţăndări. Când ÅŸi ce credeam că avem... nu mai avem. Când ne-am văzut daÅ£i afară din castelul de nisip al lumii. Când am tras linia ÅŸi sub linie e un mare ÅŸi gras zero... atunci, numai atunci ne rămâne de fapt tot. Ne rămâne Dumnezeu.

Atunci ne striga tata de prin spatele blocului. Era început uÅŸor de amurg când blocurile lâncezeau în lumina ameÅ£ită a soarelui. În glasul tatei se simÅ£ea o uÅŸoară disperare. AjunÅŸi în casă, ne strângea lângă el, citea un psalm ÅŸi ne prăbuÅŸeam în genunchi... cuvintele ne ardeau pe buze ÅŸi genunchii se striveau urcând flămânzi treptele cerului.