Un fir rupt ÅŸi tot imperiul intră în alertă de gradul zero. Un păianjen informator ÅŸi securist pedala straÅŸnic până ce ajunse pe o pânză cu mansardă ÅŸi panoramă pe care lenevea un păianjen burtos ÅŸi fără chef de dialog. ÎÅŸi trase în piept o gură de aer pentru a vorbi fluent, pupă ghiulul ÅŸi spuse:

- „Trăiască Măria Sa Vodă - Păianjen, pânze de aur fără număr, urechile tale să nu audă veÅŸnic sunet de aspirator ÅŸi mătura să piară din calea fericirii Măriei Sale... aaa... mai era un vers. Aha!... ÅŸi cât mai multe case goale!”

- „Bine, bine... treci peste bâlbâieli! Ce năpastă te aduce?”

- Măria Ta, a intrat un impostor, un Sfarmă Fire, l-am tot întrebat scopul ÅŸi durata vizitei, dar tace mâc ÅŸi se holbă la pozele de pe pereÅ£i.”

- „AduceÅ£i binoclul!”

Vodă - Păianjen se uită lung prin binoclu ca ÅŸi când ar fi cunoscut pe cel care le tulbură liniÅŸtea imperiului.

- „Ehei! Tineri ÅŸi tâmpi ce sunteÅ£i! Păi când copilărea „impostorul” pe aici, voi vă Å£eseaÅ£i macrameul în întunericul fântânii ÅŸi vă loveau găleÅ£ile cu apă în cap. Acu’ de când nu mai scoate nimeni apă ÅŸi aÅ£i urcat ÅŸi voi la civilizaÅ£ie vă faceÅ£i că nu mai cunoaÅŸteÅ£i lumea.”

După un an de când mi-am condus bunicul la groapă, am dat pe acasă, cum se zice pe la noi. Imperii de păianjeni, covoare de buruieni, fântâna cu apă ruginită, molii prin cearceafuri, găini absente, coteÅ£e goale. Un gutui înnebunit de atâta singurătate ce-ÅŸi aruncă crengile aiurea prin vecini căutând pesemne noi mâini să-l mângâie. Bietul de el! Habar nu are că ÅŸi nea’ Vasile e mort de mult. Da’ a cu cin’ vorbi?

MâÅ£ele s-au dat  benevol ca sclave prin vecini. Nu tu picioare pe post de jaloane, nu tu ÅŸoareci fără TVA. Au trecut vremurile când îÅŸi desfătau privirile ÅŸi poftele cu câte un colÅ£ de ficat, tendon de porc tăiat la Ajun. Nu le suspectez de trădare... au dreptate, la ce să mai rămână?

Soba (camera) lu’ al bătrân a rămas cum a fost. Åži-a făcut cuminte patul ÅŸi a plecat. S-a grăbit să prindă loc cu panoramă în cimitir. Cârja atârna zadarnic în cuier. Un radio vechi fixat pe eternul „Radio TimiÅŸoara”. O sticlă de spirt sanitar menită să alunge zgârciurile ce bântuiau patul cu paie al bunicului. Freca cu spirt până plecau... la următoarea casă. Umblau ca popa de Bobotează, din casă-n casă.

Într-un sertar stau frumos aranjate, ca la farmacie, medicamentele. MoÅŸu’ nu punea gura pe ele, au rămas de la Maica. „Nu mă spurc eu cu l’gocalminuri d’alea”, spunea el ferm, convins că deÅ£ine adevărul. „Să le bea baba Dobrina!”. Baba Dobrina era cea mai bolnavă babă de pe Clisura Dunării, aÅŸa se văita ea. Dar ciudate boli avea, o apucau numai primăvara când începea lucrul ÅŸi o Å£inea până la ultimul porumb cules ÅŸi tuleu tăiat. Iarna îÅŸi revenea ca prin minune. Satul i-a pus diagnosticul „Putoare Cronică”. Când era sezonul lucrului, de lene inventa pe boli. Dar uite-o că vine!... VorbeÅŸti de lup ÅŸi vulpea-i la poartă!

„Danuleee, Danule! TzuÅŸici baba Dobrina! Ai trecut pe acasă?”

Crezui fals că barba mea o va irita, dar nici o ÅŸansă. Îmi pupă obrajii cu sete ÅŸi dor... doar am crescut în ochii ei. Umbla legată la cap cu un ÅŸnur de ai fi zis că-i vreo Ninja evadată din vreun templu Åžaolin.

„Cu reumatismul ăsta, Danule!... Mi se pune pe măsele ÅŸi nu fuge numai înecat în Å£uică... boală grea... Mă cheamă moartea ÅŸi pe mine.”

„O fi răguÅŸit ÅŸi moartea de când zici că te cheamă, babă Dobrino.”

Am plecat trist din casă, din sat. La plecare mi-a venit să bat din poartă în poartă ÅŸi să-i strâng pe toÅ£i în braÅ£e, să pup toate babele, să strâng toate mâinile crăpate. Mi-au albit contemporanii, s-au sluÅ£it braÅ£ele vioaie odată.

Au început să bată clopotele... splendid bat! E duminică dimineaÅ£a ÅŸi ai mei merg să culeagă Mântuire. Drum bun spre veÅŸnicii. Drum bun spre Marele Acasă unde păianjeni ÅŸi locaÅŸuri goale nu vor fi.

Cât despre Vodă - Păianjen ÅŸi toată ceata... staÅ£i liniÅŸtiÅ£i. Le-am cerut chirie. Nu le-a convenit preÅ£ul ÅŸi au început să-ÅŸi adune pânzele.

Dani Surducan