Pe cărările raiului pierdut crescuse bălării ÅŸi buruieni ÅŸi lianele ÅŸanselor pierdute ÅŸerpuiau prin pomii cu rădăcinile în cer. Tufe de trandafiri acriÅ£i de singurătate emanau un miros de lacrimi arse-n deznădejde. Nici pas de om, nici aripă de heruvim uitat pe afară nu mai rupeau din pânzele păianjenilor întinse-n rai ÅŸi prin pomii Domnului.

Adam era bătrân... cam cât un etaj de azil la un loc. Cascade de ani au trecut prin barba-i arhaică ÅŸi se simÅ£ea adesea ca un postav vechi pe o lume nouă. ImaginaÅ£i-vă cum ar fi să te naÅŸti în anul 1000, să te prindă din plin schisma, să-Å£i treacă prin faÅ£a retinei puhoaiele de cruciaÅ£i. Să pipăi cu degetele prima foaie ieÅŸită din tiparul lui Gutenberg. Să asiÅŸti la căderea Constantinopolului, să citeÅŸti cele 95 de teze bătute de Luther pe uÅŸa bisericii din Wittenberg. Să cauÅ£i în zadar un birt în Geneva lui Calvin (ca să întrebi adresa bisericii desigur), să pedalezi bicicleta lui Karl Freiherr în 1817. Să-Å£i sărute Cuza obrazul scuipat ÅŸi să veghezi la căpătâiul istoriei în timp ce naÅŸte pe malul Mării Negre splendida Å¢ară Românească... ÅŸi să mori în cele din urmă odată cu baba Jâuca din satul AzvârliÅ£ii de Sus.

Ei... cam aÅŸa se simÅ£ea ÅŸi Adam, obosit ÅŸi deseori în lapsus. Pocnind din degete ÅŸi cu cuvintele scârÅ£âind pe buzele învineÅ£ite încerca un dialog cu mama Eva.

„Cum îi zice, dragă Evă,... la aia?“ „La care aia?“ „La aia ce-i prinde pe ăia ce-mi rod mie colÅ£urile cortului, toamna?”

Eva, bătrână ÅŸi ea, consulta enciclopedia edenică după care-i scotea nedumerirea lui Adam pe ţărmul dumiririi. „Aia... dragă Adame, face jaloane printre picioare, e în conflict deschis cu clanul câinilor, se spală c-un picior pe faţă ÅŸi în ochii rozătoarelor e întruchiparea morÅ£ii ÅŸi i-ai pus numele pisică.”

Din acest ou imens pus la clocit sub pulpa timpului, pământul, vor ieÅŸi spărgând găoacea eternităţii, sfinÅ£ii ÅŸi deÅŸtepÅ£ii. SfinÅ£ii sunt cei care prin închinarea lor pun în deranj cerul. Dumnezeu se coboară în mijlocul tindei unde un tată pensionar ÅŸi abandonat de fiică-sa parlamentară, cântă cu stomacul gol dar inima plină de Hristos. E extraordinar cum o babă firavă cu genunchii plecaÅ£i ÅŸi junghiuri în spate poate să-L pună în miÅŸcare pe Creatorul seminÅ£elor... aceÅŸtia-s sfinÅ£ii. Aici creÅŸtini smeriÅ£i iubind Iubirea ÅŸi dincolo în lapsus. Dincolo, în leagănul luminii cuvinte ca boală, spital, cancer, divorÅ£, singurătate amară, orfelinat, abandon, cimitir, morgă, sărăcie, foamete, impozit... nu vor mai bântui amintirile.

„Cum îi spunea, dragă Mărie, la clădirile alea mari cu paturi de fier, vene găurite ÅŸi ciocolată strecurată în buzunarul halatului tot la două zile odată?”

„Ioane dragă... caută pe net, că eu nu-mi amintesc ÅŸi pace!”

În Rai se va vorbi româneÅŸte, spunea Wurmbrand ÅŸi abia aÅŸtept să văd americanii ÅŸi nemÅ£ii cum zac cu DEX-ul românesc în aripi memorând cuvinte carpatine. „Adă, Doamne, ziua aceia, mai curând, mai curând…”

DeÅŸtepÅ£ii pământului, fiÅ£oÅŸii ÅŸi moftangii vor ajunge în Iad pentru că dacă Hristos avea un singur moft, niciunul nu mai aveam nici o ÅŸansă să fim mântuiÅ£i, spunea Constatin Necula.

Dostoievski spunea că Iadul este imposibilitatea de-a mai iubi. Cei ce ajung acolo vor fi într-un lapsus de iubire. Acolo nu-Å£i mai aminteÅŸti cum e să iubeÅŸti... ÅŸi fără iubire ÅŸi-n biserică poate fi iad, un iad mai organizat.

Hristos în noi nădejdea... pensiei, am vrea noi să spunem ÅŸi să credem.

„Hristos în noi, nădejdea slavei!“ Amin!