Privesc atent tavanul. Alb, curat, o lustră albă pătată cu un bec ce nu mă deranjează. Pe tavan o mămăruţă din aceea ce-o Å£ineam în mână când eram copil „Mămăruţă-ruţă, încotro vei zbura acolo m-oi însura”. Zbura mereu unde voia ea. Asta era pe tavan ÅŸi mergea voiniceÅŸte, îndepărtându-se de lustră. Mă privea ÅŸi probabil credea că eu sunt atârnat pe tavan cu pat ÅŸi cu perfuzii cu tot ÅŸi ea este pe o ÅŸosea albă ÅŸi lată.

Au venit brancardierii ÅŸi m-au exilat de pe pat pe targă, îmbrăcat într-o cămaşă ciudată. M-am mai liniÅŸtit când am văzut că nu are mâneci lungi ÅŸi nici nu mi le-au legat la spate. N-am mai apucat să văd mămăruÅ£a ci numai becuri spânzurate pe tavane albe, coridoare, curbe la dreapta, lift, blocul operator numărul 6, apoi Cosmin cu anestezia. Nu m-am mai gândit la mămăruÅ£a din 207. De fapt nu m-am mai gândit la nimic. Marea rămăsese departe, soarele era ascuns după perdele verzi, doar o lumină ucigaşă lumina vrăjitorii, croitorii, dantelăresele ÅŸi chelnerii ce toÅ£i împreună formau echipa doctorului Tulp.

Tot uitându-se la mine, seara a căzut pe pat. Am luat-o în mână dar până la geam mi s-a părut o veÅŸnicie. A trebuit să trag după mine suportul de perfuzii, pungile de drenaj, dar am reuÅŸit să deschid fereastra. I-am făcut vânt într-un copac ce se rezemase cu o creangă de zid. N-am mai zis „Mămăruţă-ruţă…” ÅŸi-am trimis-o fără nici o misiune în căldura serii clujene.

Cosmin a venit dimineaÅ£a obosit la mine ÅŸi i-am dat o prăjitură cu zmeură. Fusese de gardă ÅŸi alergase toată noaptea de la un spital la altul, dintr-o secÅ£ie în alta. Am povestit ceva până am terminat cafeaua rece din cană ÅŸi perfuzia din pungă. A plecat. Pe umăr avea o mămăruţă dar nu i-am spus. Probabil că era una ce avea pe cineva la terapie intensivă sau poate era tot aceea pe care o aruncasem eu pe geam. Nicăieri tavanele nu spun mai multe decât în spital…