Constantin Noica spunea despre Nicolae Iorga: „Asupra inerÅ£iei româneÅŸti pe care unii o voiau consacrată de propria noastră istorie, Iorga s-a abătut ca un element al firii. Cine nu l-a ascultat vorbind nu ÅŸtie cum, în mijlocul câte unei fraze, se trezea în el mânia - de ce? Te întrebai: împotriva cui? - Åži-l purta peste cuvinte ÅŸi întorsături de gânduri nemaiauzite, către adevăruri ÅŸi înÅ£elesuri sortite să te copleÅŸească sub urgia lor pe tine, cel care nu-Å£i iubeai îndeajuns Å£ara, nu-Å£i trăiai îndeajuns omenia, nu ÅŸtiai tot ce e de ÅŸtiut ÅŸi uitai tot ce e de Å£inut minte. Era, acest Nicolae Iorga ca ÅŸi o interminabilă Scrisoare a III-a de Eminescu. N-a fost un om, a fost o binecuvântată Mânie.”

Despre mânia nocivă, rea, cu impact de acid sulfuric ne avertizează Biblia în sutele de versete. Plus că am trăit ÅŸi asistat la nenumărate evenimente în care am văzut cum mânia turbată îÅŸi rodea lesa din care odată scăpată frângea oase, inimi, bloca elanuri. Pagubele făcute în cinci minute de mânie deseori nu pot fi reparate în ani întregi.

Există însă ÅŸi o mânie sfântă. Cum există ÅŸi-un calm diabolic. „MâniaÅ£i-vă ÅŸi nu păcătuiÅ£i“ spunea Sfântul Apostol Pavel efesenilor. Mânia, ciuda vine de obicei după comiterea păcatului. “Iar am călcat în străchini, Doamne... a mia oară. Iar sunt piftie în care-ÅŸi încheagă firea ciolanele. Iar am gustat din zgura iadului. Iar îmi vine să-mi dau cu tâmpla de colÅ£ul Bibliei... să-mi intre odată-n cap.

Dar dacă am reuÅŸi să ne mâniem cu 5 minute mai înainte, atunci am fi exact cu 5 minute mai deÅŸtepÅ£i decât tot iadul. „Iar mă scarpină ispita pe retină. Da` nu Å£i-e ruÅŸine, hipotalamus hapsân ÅŸi nesătul?! Mă enervez acuma ÅŸi-Å£i dau să mesteci spiÅ£a neamului lui Sem sau îÅ£i trimit concentrarea la plimbare printre versetele Cronicilor. Åži de nu încetezi te duc prin cimitir să vezi ce-Å£i dă până la urmă ţărâna... doi metri ÅŸi un sac de oase. Să te priveÅŸti în oglindă, fire netrebnică ÅŸi vie... Să vezi ambiÅ£iile materialiste ÅŸi orgoliile oglindite-n ţărâna mormintelor vechi... să vezi că n-ai nimic, dar absolut nimic ÅŸi că tot ce ai mai de preÅ£, e sufletul pe care-l terfeleÅŸti păcătuind”. Doamne ai milă!... Åži ne dă nouă mânia ce-a dintâi, ca astfel mâniindu-ne pe noi, pe neputinÅ£ele noastre, pe firavele noastre glezne, să ieÅŸim biruitori deÅŸi obosiÅ£i de luptă... dar biruitori. HărÅ£uiÅ£i, dar victorioÅŸi.

Ferească-ne Hristos de calmul diabolic! De calmul lui Hitler în timp ce privea turmele de evrei cum intrau în lagărele morÅ£ii carne ÅŸi ieÅŸeau fum. De calmul lui Stalin în timp ce-ÅŸi trimitea la moarte propriul popor. De calmul lui CeauÅŸescu ce nu-i tremura supa în lingura de aur ÅŸtiind că atâÅ£ia fii ai patriei mâncau paiele din saltele, de foame în celulele reci ÅŸi bântuite. Nici un muÅŸchi să nu zvâcnească pe obraz? Să poÅ£i sta calm când atâtea destine se sfarmă-n durere? Când atâtea mame blestemă ÅŸi plâng... Diabolic calm.

Stăm suspect de calmi în faÅ£a prăbuÅŸirii aproapelui. Ne vin pe la urechi zvonuri despre căderile fraÅ£ilor noÅŸtri. De alunecări pe coji de banane demonice. Ne vin la urechi... ÅŸi atât. De-ar coborî ÅŸi-n inimă, ar răscoli în noi acea mânie sfântă. Åži-am pune mâna pe Biblie. Åži-am citi cu frică-n glas un verset, două. Åži n-am mai bârfi ci ne-am da cu genunchii de parchet într-o arzătoare rugăciune. Cu mânie. Cu ciudă că-n cer s-a auzit din nou ecoul dinÅ£ilor înfipÅ£i în fructul oprit. Cu atenÅ£ie, cu mai mare atenÅ£ie la noi, la ceilalÅ£i.

Calmi cu ceilalÅ£i ÅŸi mânioÅŸi pe slăbiciunile noastre... nu ÅŸi invers.