Primul meci de fotbal pe plaiurile mioritice a avut loc în 1909, românii contra turcilor. Mămăliga vs. Kebab. Au furat-o ai noÅŸtri cu 10 la 0. Vina pentru un aÅŸa eÅŸec au avut-o administratorii stadionului că nu au cioplit plopii din spatele porÅ£ii în formă de Å£epe. Nu mai puneau „arkadaÅŸii “piciorul în terenul advers. „Amintirile mă chinuiesc “... devenea hit pe malurile Bosforului.

ViaÅ£a e asemenea unui meci de fotbal, diferenÅ£a constând doar în miza colosala pentru care ne jucăm meciul vieÅ£ii. După un meci de fotbal în campionatul judeÅ£ean de juniori eram răsplătiÅ£i cu o rudă de salam o pâine caldă ÅŸi onoarea de-a căra echipamentul. După promovarea la echipa mare din primii puÅ£inii bani câÅŸtigaÅ£i din fotbal mi-am cumpărat pantofi de muÅŸama în care păşeam extrem de mândru ÅŸi în pofida băcăliilor adverse susÅ£ineam sus ÅŸi tare că-s din piele... din sudoarea pielii mele.

ViaÅ£a în schimb e un meci care se joacă la două porÅ£i de dimensiuni diferite. De o parte e poarta strâmtă, cam cât o poartă de hochei. De cealaltă jumătate e poarta largă de dimensiunile unei porÅ£i de fotbal. În rest e-un câmp cu îngeri ce Å£in galerie ÅŸi demoni ce intră prin alunecare. Genunchi juliÅ£i pe gazonul frământărilor vremelnice. Driblinguri reuÅŸite în faÅ£a păcatelor. Păcatul nu se tatonează, nu se stă la taclale, nu stăm să-i studiem tactica. Păcatul trebuie driblat printr-un psalm scurt memorat ÅŸi repetat când îi văpaia mai mare, printr-o rugăciune pasată ÅŸi plasată-n ceruri în regim de disperare.

Un meci fără pauză, un meci care se joacă într-un ritm fulminant, infernal. Parcă ne-am mai cere ÅŸi pe tuşă să ne tragem răsuflarea. Doamne vreau „time out “să stau relaxat ÅŸi cocoÅ£at în tribunele pământului pe norii pufoÅŸi ÅŸi confortabili să uit pentru moment zornăitul zalelor sub loviturile de paloÅŸ. Dar nu... este imposibil! Vom ieÅŸi din joc doar atunci când la marginea terenului moartea ne va fluiera sfârÅŸitul. CeilalÅ£i se vor opri pentru o clipă din joc, vor asista teribil de neputincioÅŸi cum vom fi scoÅŸi pe-o targă de stejar la marginea satului, pe-o sprânceană de deal după care îÅŸi vor trage din nou jambierele trăind mai departe ce mai rămâne de trăit. C-aÅŸa-i în fotbal!

Åži totuÅŸi e un meci ce merită jucat, un meci unic, irepetabil. Miza e intrarea în Viaţă sau ieÅŸirea definitiv din ea. Pe poarta strâmtă scrie „Intrare “iar pe cea largă scrie „IeÅŸire “. Intrarea în Iubire. IeÅŸirea definitiv din sfera iubirii. Dostoiewski spunea că Iadul este imposibilitatea de-a mai iubi. Acolo ÅŸi să vrei nu mai poÅ£i iubi. Cu credinţă jucăm un meci ce a fost deja câÅŸtigat la masa Golgotei. Ce ne mai rămâne nouă de făcut e să nu adormim în ghete, să nu fim somnambuli pe acoperiÅŸurile lumii ÅŸi să fim mereu cu un colÅ£ de ochi la Hristos, Antrenorul.

Să nu uităm să fim ÅŸi fairplay. Adică dacă în drum spre adunare în faÅ£a noastră a avut loc un accident mortal cu 5 morÅ£i ÅŸi mulÅ£i răniÅ£i să venim să-i mulÅ£umim lui Dumnezeu că nu a îngăduit să-i cântăm laudele de la reanimare dar totodată ÅŸi mai mult decât o mulÅ£umire să fie o rugăciune pentru nenorociÅ£ii implicaÅ£i în accident. Acolo, printre fiarele îndoite părinÅ£ii ÅŸi-au pierdut copii, copiii ÅŸi-au pierdut părinÅ£ii ÅŸi e de-a dreptul o nesimÅ£ire crasă să venim în faÅ£a bisericii afiÅŸând un zâmbet triumfalist ÅŸi de mari copii ai Domnului lăudându-ne cu pielea noastră intactă. LeviÅ£i nenorociÅ£i ÅŸi cu fiÅ£e de aleÅŸi! Ne iartă, iubite Hristoase!

Dani Surducan