Nepăsarea este starea aceea în care eÅŸti indiferent de tot ce se întâmplă în jur. Nu plângi dacă se plânge, nu te bucuri dacă se râde. Nu joci dacă se cântă, nu strigi dacă arde casa. Este indolenţă, apatie. Nefrământare. Dezinteres. E o stare de om cuminte ÅŸi senin, dar o cuminÅ£enie tâmpă ÅŸi-o seninătate senilă…

Nepăsarea este atunci când mergi cu 80 km/oră ÅŸi n-ai voie decât cu 30. Nu-Å£i pasă de poliÅ£ie. Dar nici de polei. Nepăsarea e manifestarea cea mai pregnantă din Parlament, unde politicienii muncesc precum câinii sub căruţă. Iar România, rămâne de... căruţă. Å¢ara lui „nu ne pasă”. Guvernului nu-i pasă de pensionari, ÅŸi nici poporului de alegeri. Profesorilor nu le pasă de elevi, ÅŸi nici elevilor de moralitate. Suntem nepăsători faţă de învăţat ÅŸi ne prelungim vacanÅ£a în timpul ÅŸcolii. Apoi ÅŸcoala în timpul vacanÅ£ei. Nu ne mai pasă când cineva cerÅŸeÅŸte în ploaie, nici când urcă unul fără picior în autobuz. Nu ne pasă că pe pachetul de Å£igări scrie „Fumatul ucide”, ÅŸi nici că diabetul ne lasă orbi. Că doar „o viaţă avem”!

Suntem nepăsătorii leviÅ£i ÅŸi preoÅ£i ce trecem zilnic pe lângă căzuÅ£ii din ÅŸanÅ£urile vieÅ£ii: nu ne pasă de săraci, nici de văduve, nici de orfani. Åži nici de părinÅ£ii noÅŸtri care ne-au crescut chinuiÅ£i de raÅ£ia lui CeauÅŸescu, iar acum stau cu nasul lipit de geamul rece aÅŸteptând să-ÅŸi vadă pruncii.

Suntem nepăsătorii creÅŸtini, care umplem bisericile cu plictiseală. Nepăsători venim - evident - c-o juma’ de oră mai târziu. Butonăm smarthphon-urile, Ipad-urile, facem licurici în spatele bisericii. Nu ne pasă nici ce se predică, nici ce se cântă: ne-a găsit răsfoitul Bibliei ÅŸi-a anexei din cartea de cântări. Nu ne pasă că e studiu biblic, seară de rugăciune prelungită sau evanghelizare, ÅŸi dacă e misiune nu participăm. Nu suntem în biserică nici joia ÅŸi nici duminică seara. Ce să mai auzim ÅŸi-atunci? Nu ne pasă de fraÅ£ii bolnavi din spitale, nici de familiile cu 10 copii. Dar frigiderul e burduÅŸit de oale cu mâncare ce ni se strică. Nu ne mai pasă de colectă, nici de răspândirea unor tractate, nici de colinde prin tot satul sau oraÅŸul, de Crăciun! Pentru că aproapele nu ne mai interesează.

Nu aducem pe nimeni la biserică, nici măcar odată pe an, nu convertim pe nimeni din colegi, nu ne pasă de vecinii care merg în iad. Nici de biserică, de luptele ei. Nu ne mai pasă nici de slujitorii lui Dumnezeu. La fiecare liturghie aducem înaintea Cerului bolnavii, persoanele cu dizabilităţi, săracii... Dar pentru slujitorii lui Dumnezeu nu ne rugăm, nu-i sprijinim, nu le spunem o vorbă bună, o încurajare. Åži după predică, fugim cât mai departe de ei. „Se descurcă ei, singuri”…

Paradoxal este că înaintând în vârstă, nu ne mai pasă nici de noi. Nu ne pasă că avem un suflet. Nu ne pasă că avem prin har o mântuire. Pe care trebuie s-o ducem până la capăt. „Cum vom scăpa noi dacă stăm nepăsători de o mântuire aÅŸa de mare?”, întreabă autorul epistolei către evrei. E vreo ieÅŸire?

Nepăsarea faţă de cei din jur, de biserică, de mântuire, înseamnă neascultare de Cuvântul lui Dumnezeu! Înseamnă răzvrătire faţă de El! Iar răzvrătirea n-aduce iertare. „Doar cei harnici ÅŸi dinamici / merg spre Å£el cu pasul fix, / Peste ceilalÅ£i scris rămâne: / Aici odihneÅŸte... X”, spune Spurgeon.

„Nimic nu ofileÅŸte coroana, ca atunci când dormi pe ea”, subliniază Francois Rendel. Ne pasă?