Din trenul ce muÈ™că fricos drumurile de fier ale Transilvaniei, privesc „căşile” aruncate pe dealuri sau lipite lângă ÅŸosea. Stau ghemuite de gerul iernii, cu hornurile pornite să înfrunte cu fum roÅŸ-albăstruiul cerului. Åži-n stânga ÅŸi-n dreapta, sute (poate) mii de case neterminate! Camere netencuite chircite sub acoperiÅŸ la mansardă. Sau agăţate undeva, lateral. Case vopsite cu lavabil structurat doar la stradă. Iar în spate, pe unde trece trenul, design alandala. AcoperiÅŸe cu Å£iglă veche, tocită, decolorată, upgradate cu petice de lindab nou. Grădini jumătate săpate, jumătate pârloagă. Trandafiri ÅŸi buruieni... Lucruri neduse la bun sfârÅŸit. Întrerupte.

Filosofia „se poate trăi ÅŸi fără să ducem lucrurile la bun sfârÅŸit”, e cvasiprezentă. N-am nimic cu odăile ardelenilor, România e toată la fel: un sanatoriu al asimetriilor. Însă conceptul „de-a nesfârÅŸi lucrurile” mă sâcâie.

Unii nu duc ÅŸcoala până la capăt, alÅ£ii munca din uzină. Bolnavii nu-ÅŸi iau toate tabletele de pe fereastră, elevii nu sfârÅŸeÅŸc temele, cei ce încep dieta „scapă la grăsimi”, asfaltatorii nu termină autostrada. Politicienii au uitat că vor ca poporul “să trăiască bine”. Jurământul de la altarul căsătoriei e călcat de-un procent în ascendenţă.

Bisericile nu reuÅŸesc să-ÅŸi termine construcÅ£iile, iar unii pastori predicile. Sunt adepÅ£ii sintagmei “fără cap ÅŸi fără coadă”. Deseori, credincioÅŸii încă punem petece noi la viaÅ£a veche. Începem să iubim, dar continuăm să urâm, laudăm dar ÅŸi bârfim, cântăm „măreÅ£ul har”, ÅŸi fredonăm manele. Apă plată ÅŸi petrol pe-aceeaÅŸi Å£eavă, e versiunea lui Iacov cu cu smartphone.

Unii fraÅ£i ajung ca Dima, care a început viaÅ£a creÅŸtină prigonit alături de Pavel, ÅŸi a sfârÅŸit-o în saloanele de dans. Ignoră că “în fiecare zi suntem mai aproape de moarte decât ieri”, cum spune Max Lucado.

UrcaÅ£i-vă pe scara viselor până la capăt, scria cândva Vladimir Pustan. Altminteri, veÅ£i ajunge pe “scara inversă, pusă special de către diavol, pentru re-coborârea omului în păcat”, vorba lui Dan Puric. Numai la capătul de sus al scării ne aÅŸteaptă răsplata.

Nimeni nu e premiat dacă n-a terminat cursa, dacă a-nnotat doar un sfert de bazin, dacă n-a ajuns pe schiuri la sosire. Nici un patron nu plăteşte celui ce-a abandonat slujba. Şi nici Dumnezeu, nu răplăteşte dezertorii credinţei.

Tot ce începeÅ£i să duceÅ£i la bun sfârÅŸit! Obligatoriu. Altfel, grădina Edenului va deveni cenuÅŸie. De la fumul care se ridică în sus!

Nicolae Geantă