Nietzsche înainte de a muri visa viitorul în culori primăvăratice văzând puÅŸi pe tron în locul judecătorului ÅŸi a zbirului pe creatori. Prin gratiile de la geamurile spitalului de nebuni, vedea o cetate fericită cârmuită de artiÅŸti, un fel de Platonopolis inversat în care politicienii să se ocupe de plantarea florilor în parcuri.

PoeÅ£ii ar face mizeria din jurul nostru mai suportabilă aÅŸa cum grecii credeau că în cutia Pandorei pe lângă rele ÅŸi păcate a fost vârâtă forÅ£at ÅŸi speranÅ£a, pentru ca oamenii să rămână cu mintea întreagă.

E clar că miÅŸcarea evanghelică din România duce o lipsă profundă de poeÅ£i. Când a murit Ionatan PiroÅŸca hăul mi s-a părut ÅŸi mai accentuat pentru că pe lângă valoarea lui indiscutabilă a mai avut ÅŸi neÅŸansa de a fi unul dintre rarii mânuitori de stilou.

Lipsa versului, a cuvântului meÅŸteÅŸugit are o istorie veche ÅŸi tristă în lumea noastră strâmtă ÅŸi greu accesibilă. În urmă cu 40 de ani am făcut praf o generaÅ£ie de intelectuali care ÅŸi-au asumat riscul de a veni în bisericile noastre dorind însă să-ÅŸi păstreze părul pe cap, ceasul pe mână, cravata la gât, ceea ce n-a fost posibil. Cei de dinainte atât intelectualii, cât ÅŸi poeÅ£ii proveniÅ£i din ţărănime (Traian Dorz de exemplu) erau deja în puÅŸcării. Slujitorii bisericilor au fost de cele mai multe ori proveniÅ£i din rândul muncitorilor ce au adus în biserică, fără voia lor, un limbaj proletar, o limbă de lemn, o poezie în cel mai bun caz naivă, reuÅŸindu-se performanÅ£a negativă a unei culturi de ghetou înăuntru ÅŸi a unei subculturi în afară.

În 1989 a existat ÅŸansa reală a unei primeniri aÅŸteptate, o înviere a metaforei, a adjectivelor, a figurilor de stil, a unei limbi dulci, ÅŸansă distrusă însă de perpetuarea metodelor vechi de gestionare a talentelor din biserică, dar mai ales de apariÅ£ia unui duÅŸman ce avea să dea peste cap o generaÅ£ie, duÅŸman care în 1989 nu exista. Internetul. Un internet ce lasă impresia falsă de comunicare când de fapt aduce un pogrom sistematic asupra cuvintelor, emasculându-le, golindu-le de sens, un fast-food al gândirii cu rezultate catastrofale în viitor.

Am avut ghinionul să mă ambiÅ£ionez să cred că se mai poate reveni la normal, că putem aprecia cuvântul meÅŸteÅŸugit slobozit din condei. Scrisoarea către fratele Å¢on m-a pus însă rapid cu picioarele pe beton. Potopul de înjurături ce a venit peste mine m-a lăsat îndoliat, înÅ£elegând o lege dură a vieÅ£ii, că pentru a scrie ai nevoie de cititori la fel de deÅŸtepÅ£i ca tine. CorigenÅ£a la literatură este mai înfiorătoare de o mie de ori decât corigenÅ£a la gramatică. Mai uÅŸor e de suportat un dezacord gramatical spus de la amvon decât o bolboroseală de stereotipii ÅŸi cuvinte cazone.

Câtă vreme librăriile creÅŸtine sunt invadate de cărÅ£i de mâna a doua, un fel de telenovele lăptoase (multe dintre ele fiind la rubrica de cărÅ£i teologice), câtă vreme aproape 90% din tinerii bisericilor citesc doar SMS-uri, câtă vreme bisericile noastre se umplu când avem invitaÅ£i cântăreÅ£i de manele creÅŸtine, daÅ£i-mi voie să mă îmbrac în negru. Incultura nu e o virtute dumnezeiască, coeficientul nostru de inteligenţă se poate ridica mai sus decât numărul de la pantof dacă vom pricepe că primăvara nu se poate zugrăvi în cinci cuvinte („Floricele înfloresc 1 Mai sărbătoresc”).

Totul se poate rezolva uÅŸor. ÎnchideÅ£i televizorul sau calculatorul, luaÅ£i din biblioteca bunicului o carte bună ÅŸi tolăniÅ£i-vă undeva pe iarba verde de acasă.

E nevoie de oameni ce ÅŸtiu să îÅŸi zugrăvească visul în culori suportabile. Dacă nu veÅ£i fi ca Van Hals ce picta cu 37 de nuanÅ£e de negru.

E nevoie de poeÅ£i… Visez o cetate fericită.