Ciresarii.ro

Plecatu-s-au cerurile - Un cuget din Ortodoxie

Publicat la data de: 06-01-2010

Cele ce vor urma a fi spuse, vor putea fi interpretate într-un mod diferit de cel pe care îl am în vedere acum, când încerc a aduna cele risipite şi a le uni într-o cugetare cu ramificaţii, ce nădăjduiesc a fi una întru Adevăr şi nu un rezultat al propriei mele simţualităţi, ruptă de o raportare face to face (corp, suflet, minte) cu Dumnezeul Cel Viu, Cel ce face cu putinţă cele ce la oameni sunt cu neputinţă (Luca 18:27). Iar acest verset, nădăjduiesc a fi o cheie a mesajului pe care îl doresc expus într-un mod cât mai clar, lipsit de interpretări teziste şi mai grav, teologico-teziste.

Cele ce vor urma pot sminti, pot ispiti (cu toate sensurile inerente verbului) şi deci, pot revela anumite taine, ce sincer nu le pot cuprinde cu mintea în momentul de faţă, ca şi cum acele fioruri line simţite în momentele comuniunii, despre care voi vorbi în cele ce urmează, sunt de fapt părţi constitutive ale acelei „adieri de vânt lin” (2 Regi 19:12) ce continuă încă a ne oxigena minţile, sufletele şi simţirile, prea des obstrucţionate de proasta înţelegere a iubirii - dăruire, fără trebuinţă egoistă a întoarcerii asupra sa (a celui ce iubeşte şi implicit dăruieşte), a iubirii ce vrea a iubi şi a fi iubită pentru binele comun şi pentru a fi astfel în rodnică legătură cu Iubirea absolută, de la al cărei sân de vom fi îndepărtaţi, nu vom putea înţelege taina (Ioan 3:16), nu vom dori încercarea înţelegerii ei (Ioan 3:19), aglutinându-ne în cele primite şi însuşite (Marcu 10:20) – fapt îndrăgit de Cel ce ni le-a dăruit (Marcu 10:21 “Iar Isus, privind la el cu dragoste…” (altă traducere: “…l-a îndrăgit…”) – dar nedorind a ne lipsi de avuţiile ce de multe ori înlesnesc împlinirea celor ce trebuiesc a fi împlinite, oferindu-le un sol prielnic desfăşurării lor, dar lipsindu-ne totodată de acea sărăcie binecuvântată (Marcu 12:44) a văduvei, care a dat „tot ce avea pentru a trăi” (tot ce a agonisit, tot ce îi dădea certitudinea existenţei biologico-socială a zilei de mâine), a dat Domnului Dumnezeu. A dat, iar Isus a lăudat-o, lăsându-ne un gust amar pentru fiecare dată când ne vom afla în situaţia opusă ei, cea a dăruirii din prisosul nostru, simţind superficialitatea acestui lucru, faptul că pe undeva el nu-şi atinge din plin ţinta, ci doar o loveşte în lateral, faptul că dăm nu din noi, ci de la noi, nu cu forţa unei credinţe „nebune”, ci cu inerţia unei forţe primite, dar pervertită într-o garanţie convenţională lipsită de sensul ei primar. A dat, iar lauda Domnului faţă de ea rămâne până în zilele noastre, şi va dăinui în veci, chemându-ne la integrarea noastră în modul ei de dăruire.

Dar pornind de la cele două tipuri de sărăcie, cea la care era chemat omul (tânărul, dregătorul) din Evanghelie (Marcu 10:17; Matei 19:16; Luca 18:18), şi cea în care se afla văduva (Marcu 12:42-44), aduc în discuţie o a treia sărăcie, cea a lui Dumnezeu Cuvântul, care: „bogat fiind, pentru voi (pentru noi toţi) a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi” (2 Corinteni 8, 9). Aduc în discuţie aceste tipuri de sărăcie pentru a le avea ca elemente de raportare în gândurile ce vor urma a fi transpuse în scris, un scris ce sper să redea cât mai fidel mişcările mintale şi sufleteşti ce au avut loc în acele momente de comuniune, despre care v-am atenţionat la început.

Această comuniune a avut loc atât în perioada pregătitoare praznicului Naşterii Domnului nostru Isus Hristos, precum şi în ziua cu pricina, din a cărei taină s-a şi hrănit această cuminecare şi comunicare pe care eu le numesc comuniune sau împreună-unitate.

Totul a început cu câţiva ani în urmă, când taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, şi taina comuniunii (atât între om şi om cât şi între el şi întreaga creaţie) inerentă celei dintâi, a săpat tranşee în sufletul meu pentru a-L adăposti pe Hristos şi ai Săi (noi toţi, în potenţialul pe care ni L-a oferit), pripăşire ce implică o responsabilitate enormă, dar real-salvatoare, ca aceea a unei mame cu pruncul în pântece ce la un anumit moment providenţial, va trebui să aleagă între viaţa ei, ori cea a copilului său. Fiindcă de multe ori, pentru a-L putea odihni pe Hristos în noi, trebuie ca noi să murim, să murim pentru a trăi. Paradoxal, dar salutar. Această sărăcie a Fiului lui Dumnezeu m-a înduioşat într-un mod special, în fiecare perioadă a sărbătoririi Naşterii Sale, mai ales de când m-am integrat în modul liturgic al Bisericii noastre, întărit pe de altă parte şi de lecturile teologice intrinseci statutului pe care l-am însuşit, urmând cursurile unei facultăţi de teologie ortodoxă.

În fiecare an, de fiecare dată când ziua Naşterii Domnului îşi privea apusul, simţeam o ruptură în adâncul adâncului meu, ca şi cum acel om lăuntric (duhovnicesc) din mine s-ar fi asfixiat în vidul lăsat în urmă de acel ceva / cineva ce a plecat din interiorul omului lăuntric; a plecat, a fost alungat, a fost nevoit să plece, cine ştie? Cert este că această stare de interioară părăsire, de scăpare din mâinile sufletului a acelui ceva, nu este decât o îndepărtare de taina Întrupării Domnului nostru, acel ceva ce ne însufleţea în timpul aşteptării Naşterii Sale, fiind de fapt acel Cineva ce ne încălzea motoarele sufletului pentru a-L putea primi în siguranţa căldurii noastre sufleteşti, pentru a fi capabili în a-L menţine cât mai mult cu noi şi în noi, călăuză şi hrană, liniştindu-ne şi întărindu-ne deopotrivă. Acest prilej de a ne înălţa mintea spre negrăitele taine ale Întrupării, această privire a minţii şi a inimii, de asemenea, spre taina noastră, acest motiv al schimbării direcţiei minţii, la un moment dat se împotmoleşte în noroiul prisosurilor vieţii, sau alunecând pe mâzga ipocriziei noastre, se sfarmă în mini particule ce cu greu mai pot fi păstrate şi unite în deşertul vijelios al ignoranţei noastre.

Această sărăcire a noastră (Deşi cei ce o simt pot da mărturie, această sărăcire este valabilă şi pentru cei care, din diverse motive, nu simt această sfâşiere lăuntrică, această plângere interioară, cauzate de exilarea lui Hristos din noi.), cea din urma zilei Naşterii Domnului, este de fapt dispariţia subită într-un anume fel a Cuvântului întrupat din viaţa noastră. E ca şi cum, integraţi fiind în viaţa liturgică în care trăim nu doar brâncă lângă brânci cu Hristos, ci şi în Hristos „frizând” o identificare deplină prin har, acest Cuvânt ce S-a încarnat trebuie să ia drumul exilului, împlinindu-se astfel pas cu pas Scriptura: că El va pleca în exil, iar la întoarcere, după o continuă ascultare, se va reîntâlni cu noi în zorii Învierii Sale, plinind ceea ce lăsase în urma Sa.

Iată cum îl scăpam pe Hristos printre degetele credinţei în fiecare an, în acea lipsă pe care o simţim de fiecare dată când ziua Naşterii Sale se înclină în faţa zilei următoare, nesimţind altceva decât o pierdere a unui Tot ce ne cuprinde indubitabil pe noi toţi, deci şi pe mine, cel ce scriu aceste rânduri, şi pe voi cei ce le citiţi. Acest Tot ce dă viaţă tuturor se îndepărta de mine şi de noi, durerea resimţită purtând o încărcătură ontologică, căci depărtându-ne de El, ne îndepărtăm şi de ceea ce ne hrăneşte, menţinându-ne existenţa, ne îndepărtăm şi unii de alţii. Iar simţind această durere sfredelitoare, gândul te îndeamnă la un strigăt mai mişcător şi eufonic decât cel al unei balene, un strigăt ce rareori se poate articula într-un limbaj coerent, amintindu-ne de strigarea sfântului: „Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi Îl caut. Cum aş putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh şi sufletul meu Te-a iubit. Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile... Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi până la lacrimi tânjesc după Tine” (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p.53;). Iar această strigare se resimte cu siguranţă în gâtlejul sufletului fiecăruia dintre cei care simt taina Întrupării, „răgind umbros” într-un început, ca pe urmă, această spasmodiere gâtuită să se metamorfozeze într-o psalmodiere vivace de dragul Mirelui: „Sufletul se aseamănă unei mirese, iar Domnul – Mirelui; şi ei se iubesc mult unul pe altul, şi suspină unul după altul. În iubirea Lui, Domnul tânjeşte după suflet şi se mâhneşte dacă acesta n-are loc în el pentru Duhul Sfânt; dar sufletul care a cunoscut pe Domnul, tânjeşte după El, căci în El e viaţa şi bucuria lui” (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p.72;). Această suflare viersuită este a celui chemat la nuntă, a celui ce a auzit glasul Mirelui, deşi de aceeaşi natură ca şi prima strigare, dar cu o altă încărcătură semantică.

Plecând de la acest aspect al singurătăţii, al sărăciei simţite începând cu seara zilei naşterii Domnului, zguduit fiind de acest fapt, m-am hotărât că în zilele pre şi post Naşterii Domnului, precum şi în ziua Naşterii Sale, să vestesc împreună cu alţi fraţi şi surori (pe cât ni se dădea) acest eveniment esenţial umanităţii şi creaţiei întregi, să vestim Naşterea Domnului, adâncindu-ne, şi adâncind şi pe alţii în acest abis al umilinţei pe care Fiul lui Dumnezeu l-a asumat şi la care ne cheamă şi pe noi, dar nu singuri, ci cu El în inimi şi simţiri, hristificaţi atât cât ne-am dezumanoidizat.

Am simţit că prin această bună-vestire a evenimentului Întrupării, dar de data aceasta într-o altă cantitate şi intensitate (Anul acesta am colindat atât în zilele de 23 si 24, cât şi în ziua de 25, pornind din zi şi terminând în întunericul zilei următoare.), voi putea atât să voalez durerea însingurării, cât şi să împărtăşim (împărtăşiţi fiind) corp la corp această taină luminoasă şi îmbucurătoare. Ceea ce m-a determinat în acest sens, a fost, ce-i drept, mai mult iraţionalitatea faptului de a sta acăsucă şi a nu vesti împreună cu alţii această „îndumnezeire a nămolului”, pe care „sărăcindu-Se” a realizat-o Fiul lui Dumnezeu.

Şi ca bântuit de gândul adinamicităţii din anii precedenţi, am hotărât ca pentru acest eveniment să fac pregătirile de rigoare, repetând din timp cele ce aveam să le vestim oamenilor prin aşa-numitele colinde. Partea interesantă, este că anul acesta m-am hotărât, scârbit de apatia ortodoxistă (În anul anterior, această bună-vestire a Naşterii Domnului,împreună cu fraţii mei ortodocşi nu a durat mai mult de patru ore, raportate doar la ajunul sărbătorii.) a unora dintre coreligionarii mei, să propovăduiesc Naşterea din Fecioară a Domnului împreună cu (ţineţi-vă bine!) prietenii mei penticostali; puţini, dar buni. Ideea îmi era clară: nu mergeam cu propaganda neoprotestantă, şi nici cu cea ortodoxistă, ci mergeam să vestim ortodoxamente bucuria Naşterii, bucuria vederii unei iubiri mai mari decât cea care a creat lumea, căci: „de data aceasta, stăvilarele dragostei se ridică, şi aceasta (Dragostea) se naşte pe pământ, în persoana lui Isus, pârjol de Cer în inimile oamenilor” (Pr. Arsenie Boca, O sinteză a Părintelui Arsenie în 800 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p.101;). Acest pârjol îl binevesteam arzându-i pe alţii şi arzându-ne deopotrivă, nu într-o manieră lăutăreasco-religioasă, cum probabil mulţi vor crede, ci cu acelaşi nod în gât şi în suflet, trişti şi bucuroşi deopotrivă că Domnul s-a deşertat pentru a purta crucea noastră, dar totodată stabilind o ordine anterioară, nu după timp ci după sens, în ordinea creaţiei (Olivier Clement, Reflecţii despre Crăciun, Editura Galaxia Gutenberg, Târgul Lăpuş, 2006, p.38;), dându-ne posibilitatea armonizării noastre cu acel mod de a fi al Dumnezeu-Cuvântului şi prin El cu cel al convieţuirii intratrinitare.

Iar pentru mine, această posibilitate de a fi în comuniune cu aceşti fraţi mai mici ai noştri, este o taină, dat fiind faptul că în tot acest timp de comunicare şi cuminecare, atât între noi (eu şi ei), cât şi cu ceilalţi oameni pe care i-am colindat, am simţit minime divergenţe (mai mult legate de modul de interpretare al unor colinde, tonuri, nuanţe), aproape insesizabile, mustind într-un ocean de pace, o zonă a neutralităţii, întru care „binecuvântatele” lichide intrabucale cu care obişnuiam să ne „botezăm” unii pe alţii s-au transformat în mijlocitori ai vestirii Domnului: era ca şi cum toţi ne-am fi aflat într-o etuvă a apodicticităţii, curăţiţi de Sus, de acele scame ale scandalului neproductiv la care aderăm de multe ori.

Să nu fiu înţeles greşit! Nu am renunţat la mantaua dogmatică ce-mi oferă o protecţie 24/7 (şi de ce nu, veşnică?) fără de care, sincer, nu mă pot înţelege pe mine, darămite (atât cât îmi este dat) pe cele nemărginite din veci? Înţeleg destul de bine aceste „condiţii” limită ce permit exprimarea şi salvarea experienţei Bisericii (Christos Yannaras), dar tocmai înţelegându-le am hotărât să mă aliniez mersului Bisericii în a propovădui Naşterea Esenţei virtuţilor (Monahul Marcu si Maxim Mărturisitorul: “Hristos este esenţa virtuţilor”; citat din Olivier Clement, op. cit., p.87) rupându-mi scutecul solipsismului propriu, pentru a-l înlocui cu cel al înţelegerii treptate a misterului Întrupării, întrupare în care se prelungeşte o mişcare eternă de iubire ce respiră în acelaşi sân al Divinităţii (Olivier Clement, op. cit., p.40;). Iar această comuniune – a mea cu ei – şi a noastră cu toţi ceilalţi, este o altă taină, într-ale cărei indelebile radiaţii continui încă să mă găsesc găsindu-mă.

Pot spune că într-un fel, m-am sărăcit nesărăcindu-mă şi m-am „umilit” neumilindu-mă, impulsionat de Cel care a sărăcit nesărăcindu-Se, căci El era şi este Viaţa.

Am dat ştiind că vom primi? Am dat dorind să oferim de dragul Adevărului, uitând de răsplată, privind cu şi în iubire, simţind că cele ale Tatălui (deşi nu le merităm) sunt şi ale noastre, de vreme ce lucrăm în şi cu ele. Nu am făcut mult, ci doar cele ce „trebuiau” a fi săvârşite cu taino-tacticitatea proprie oricărei fiinţări fireşti, ancoraţi fiind (nădăjduiesc) într-o ortoestetică a Spiritului.

Ce-am făcut a fost simplu. Ne-am unit tolerându-ne unii pe alţii (Tolerându-ne, nu ne-am desfiinţat caracterele personale înrâurite de tradiţiile bisericeşti proprii fiecărora, ci tocmai acceptându-l pe celălalt, dar în acelaşi timp accentuându-ne personalităţile noastre (diferite ce-i drept) estetico-liturgico-tradiţionalo-bisericeşti, am putut elabora un mod de împreună-unitate (comuniune), pentru o cât mai benefică declaraţie de dragoste atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de oameni.) din iubire pentru Adevăr, acel Adevăr ce cu adevărat ne-a asumat din iubire pentru Om, pentru întregul Adam, şi prin el pentru întreaga creaţie. Am dat nu de la noi, ci de la El, nu de jos, ci de Sus. Am dat pentru a putea fi primit, căci altfel, cum ar putea cunoaşte şi cum ar putea avea...?!

Nu am făcut mult; am făcut puţin. În orice cameră de azil, salon de spital, apartament sau casă am fi intrat, nu făceam decât să ne miluim (milă= compătimire, îndurerare, milostenie, ajutor, binefacere, bunăvoinţă, bunătate, înţelegere, etc.) unii pe alţii, săraci deopotrivă, „uitând” de răsplată, dar gustând din ea, dăruind şi primind darul de la Dumnezeu (Pilde 19,17: „Cel ce are milă de sărman, împrumută Domnului, şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună”.) pentru această comuniune „cu riscuri” ce trebuie asumate atunci când taina te îndeamnă.

Nu a fost mult; a fost puţin! Acel puţin pe care îl simt de fiecare dată când acel Tot se îndepărtează de la noi, în seara zilei Întrupării, luând cu El pe toţi şi pe toate – taine cuvântătoare, îmbiindu-mă (şi îmbiindu-ne) în a-L găsi şi a-L primi împreună cu toţi şi toate ale Lui – taine cuvântătoare, ţinându-Şi braţele deschise şi arătându-mi astfel calea: prin ei la El.

Hristos s-a născut!

Bucur Andrei Codrin

« înapoi