În 1770 a izbucnit o epidemie pe velierul „Santa Cruz” aflat sub pavilion spaniol.

Când au cerut să intre într-un port nu i-au lăsat. De fapt, nimeni nu le-a dat voie să intre în vreun port… Au murit cu toÅ£ii, iar corabia a plutit singură pe mare fiind văzută ÅŸi după doi ani de la moartea echipajului.

O imagine clasică pentru o biserică ce nu se mai implică în primirea în port a bolnavilor ce vin de pe marea lumii.

Oare de ce nu mai suntem interesaÅ£i de recuperarea celor păcătoÅŸi ce îndrăznesc să ne ceară ajutorul? (Culmea e că ei vin la noi, nu noi trebuie să ne avântăm în larg).

Poate de frica nebună de contaminare… Atunci ne închidem porturile, punem puÅŸtile la vedere ÅŸi scrutăm marea cu ocheanele ca nu cumva ciuma bubonică să se strecoare cu ÅŸobolanii greÅ£oÅŸi de pe punte spre vesela ÅŸi sănătoasa adunare.

Poate că din cauza preÅ£ului ce trebuie plătit. Nava decontaminată, oameni internaÅ£i, doctorii plătiÅ£i, recuperare lungă, mâncare bună (păşuni verzi ÅŸi ape de odihnă).

Apoi mai există ÅŸi riscul ca oraÅŸul port să se umple ÅŸi totul să devină o înghesuială enervantă.

Poate din cauza comodităţii. E mai simplu să stai cu ochii în soare mâncând hamsii ÅŸi bând Cola pe terasa din port decât să ai de-a face cu toÅ£i buboÅŸii pe care să-i cari în spate.

Åži pot fi atâtea motive pe care să le găsim pentru a Å£ine portul închis. Iar navele cu echipajul mort pe punte se plimbă fantomatic prin marea nimănui spre bucuria ÅŸobolanilor graÅŸi…

V l a d i m i r_ P u s t a n