Există o relatare despre Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor, care îl prezintă în timp ce săpa via împreună cu mai mulÅ£i deÅ£inuÅ£i. Cânta, vorbea despre Hristos, se afla pe culmi spirituale în timp ce sapa muÅŸca lacomă din pământul reavăn al viei. La un moment dat se smulge dintre deÅ£inuÅ£i un vărgat ajuns în culmea disperării, scuipând în jur foc ca dragonii chinezilor. „Ce tot atâta Hristos în sus, Hristos în jos, ce tot îndrugi verzi ÅŸi uscate despre Împărăţia Cerurilor... mai lasă-mă în firava-mi pace... m-am săturat!“ Gafencu, vizibil miÅŸcat de neaÅŸteptata reacÅ£ie, se prăbuÅŸi în genunchi în faÅ£a deÅ£inutului ÅŸi cu lacrimile curgând ÅŸiroaie spuse: “Mă iartă... dragă frate, căci prin preaplinul meu duhovnicesc te-am făcut să te sminteÅŸti.”

E greu cu creierii lânceziÅ£i în ape protestante să putem pătrunde extremul rafinament duhovnicesc ce se cere în cucerirea sufletelor.

Tot auzim că trebuie să fim lumini pentru cei din jur... dar neapărat lumini smerite. Lumina noastră nu trebuie să bată-n ochii aproapelui ci un metru în faÅ£a picioarelor lui. Neduhovniceasca lucrare a manifestării trăiri creÅŸtine este o uitare, o neglijare a aproapelui. Cu prea-plinul nostru putem jena prea-golul celui de lângă noi. E lipsă de fineÅ£e duhovnicească să stăm cu mâinile ridicate de cum scapă orga prima notă ÅŸi să închidem la foc automat ochii în semn de cercetare când cel de lângă noi e praf ÅŸi pulbere. Ideal ar fi să-l aÅŸteptăm, să-i cunoaÅŸtem durerea, căderea ÅŸi apoi împreună victorioÅŸi, închinarea va avea alt gust. Putem fi pricină de ispitire pentru cel de lângă noi, Marele Aproapele. Putem să-l smintim, să-l enervăm, să-l sufocăm cu muÅŸchii noÅŸtri spirituali. Tu zmeu... el gelatină. Tu vultur, el lăcustă zburând la firul ierbii.

Strălucirea ce o vom avea în ceruri e direct proporÅ£ională cu mâzgălirea, mânjirea din lumea de acum. Atâtea stele o să avem pe umeri câte zgârieturi pe coate avem acum pentru aproapele nostru. Mântuirea-i personală dar desăvârÅŸirea se realizează-n obÅŸte. Imaginea unei înaintări de unul singur uitându-te peste umăr la ÅŸchiopii Domnului ce vin ÅŸontâc pe cale, nu-i o imagine demnă de creÅŸtinism. CreÅŸtinul se pogoară în văgăuni întunecate pentru a-ÅŸi scoate aproapele ÅŸi aproapele nu se scoate cu teorie cum ne place nouă să credem. Noi dăm cu teoria la timp ÅŸi mai mult ne la timp. Se cere o fină cunoaÅŸtere a sufletului omenesc. Åži asta se dobândeÅŸte cu timpul ÅŸi cu munca.

„Nu ÅŸtiu ce să mă mai fac... dacă eu nu i-am spus apoi nu ÅŸtiu cine altul!”

Tocmai aici e boala... ÅŸi la noi e pandemie. Când prindem momentul tocăm mărunt toată rezerva de cuvinte din depozitele minÅ£ii. Nu contează dacă facem din dialog, monolog. Nu contează proasta dispoziÅ£ie a partenerului de dialog. Nu contează că nu suntem familiarizaÅ£i cu subiectul discuÅ£iei. Dă-i ÅŸi mână ca-n trăsură. Vorbim mult ÅŸi nu ÅŸtiu dacă ÅŸi bine.

Să nu uităm că muÅŸchii spirituali se văd post-mortem. Aici în humă ÅŸi-n fire subtila fineÅ£e a smereniei să ne însoÅ£ească. Doamne ajută!