“Dumnezeu se bucură că eÅŸti aici”, “Dumnezeu se bucură că Å£i-ai făcut timp pentru El” etc. Nu că n-ar fi aÅŸa…

Sunt apeluri de la amvoane, apeluri disperate către oamenii din biserică, SOS-uri de bucurie că s-au umplut câteva bănci; pastorii ÅŸi diaconii se bucură pentru cei prezenÅ£i, dar parcă în bucuria lor, e o urmă de tristeÅ£e, ca nu cumva ÅŸi aceÅŸtia să se ducă prin văgăunile vieÅ£ii.

Noi, cei care umplem bănci, suntem consideraÅ£i oameni veseli ÅŸi încântaÅ£i că ne putem întâlni cu Dumnezeu; ar fi bine să fie aÅŸa. Realitatea pe care o văd e că majoritatea vine apăsată, îndurerată, absentă, tristă, cu problemele ca niÅŸte crăci agăţate, de care nu se mai poate scăpa.

De multe ori, băncile sunt umplute cu multe eÅŸecuri, cu suflete rupte ÅŸi pline de durere, pline cu apăsaÅ£i care aÅŸteaptă eliberare fără credinţă, pline de lume, de fire, alteori ÅŸi de unul sau doi beÅ£ivi care probabil n-au nimerit uÅŸa de la bloc ÅŸi s-au trezit în mijlocul unor cântări creÅŸtineÅŸti. Ar fi bine să se trezească.

Biserica nu e birt. Nici service nu e. DeÅŸi cei mai mulÅ£i vin la biserică cu gândul că viaÅ£a trebuie reparată. ViaÅ£a nu trebuie reparată ci schimbată, iar când e schimbată ÅŸi predicile vor începe altfel, iar băncile vor fi ÅŸi ele pline.

Lui Dumnezeu nu-I place să vadă oameni cârpiÅ£i cu frunze, ci oameni noi. Numai ce e vechi se repară.