Citeam undeva că fericirea înseamnă să-Å£i doreÅŸti lucrurile pe care le ai deja.

Dacă lucrurile înseamnă fericirea ÅŸi lipsa lor opusul sau dacă totul în viaÅ£a unui om pleacă de la dorinÅ£a de a avea ceva, de a stăpâni ceva sau de a fi dependent de un lucru, atunci premisa de la care se pleacă în această idee este probabil greÅŸită.

Dacă în relaÅ£ia pe care ar trebui să o avem cu Dumnezeu suntem tot mereu la un nivel pe care noi îl considerăm satisfăcător, dacă ne place că ne merge bine aÅŸa cum suntem, dacă în noi nu simÅ£im dorinÅ£a a mai mult din Dumnezeu, dacă nu ne sună mereu în urechile noastre acel “îndrăzniÅ£i, Eu am biruit lumea” iar curajul nostru se termină la marginea bărcii din care trebuie să coborâm, toate acestea nu înseamnă altceva decât o preasfântă religiozitate, o macabră stagnare de o culoare gri ca “plumbul” lui Bacovia, care ne trage in jos, precum ÅŸi o credinţă puÅ£ină ÅŸi săracă…

E bine să fim oameni mulÅ£umiÅ£i de ceea ce avem, cu privire la lucruri, dar nu e bine să fim oameni mulÅ£umiÅ£i de starea spirituală care mereu necesită îmbogăţiri; dacă nu se întâmplă asta, într-o zi, s-ar putea sa ne aÅŸezăm pe genunchi ÅŸi să n-avem ce să-I aducem lui Dumnezeu pe altar. E imperios necesar  să-L vrem pe Dumnezeu mai mult, tot mai mult…

Oare de ce, gândindu-mă la asta ÅŸi uitându-mă la o parte din cei care formează bisericile noastre mă apucă o întristare aÅŸa de mare?

Finţoiu Alexandru