După ce am contribuit din plin ÅŸi cu mare risipă de energie la ridicarea economiei ÅŸi nivelului de trai al nemÅ£ilor, săpând ÅŸanÅ£uri ÅŸi tunzând vacile Germaniei, m-am întors după trei luni cu Atlassibul ÅŸi 1000 euro, dar ÅŸi cu un duh de mândrie în pieptu-mi românesc că am avut ÅŸansa să scobesc cu târnacopul tărâmul mult visat al Germaniei. Mă simt dator cu o explicaÅ£ie. La un moment dat într-un grajd din Å£ara sus amintită, cam cât C.A.P.-ul de la noi din sat, m-am pomenit în faÅ£a ochilor sau mai bine zis vacile s-au pomenit în faÅ£a ochilor cu mine, Fritz ÅŸi o imensă maÅŸină de tuns. În ochii vacilor am devenit pe loc un mare semn de întrebare ÅŸi în ochii lui Fritz un mare bou. Nedumerit mi-am trecut rapid mâna prin păr… eram proaspăt tuns. La fel de nedumerit m-am uitat la Fritz… ÅŸi el proaspăt tuns. Din ecuaÅ£ie au mai rămas doar vacile… Åži-au rămas până la sfârÅŸit. În ziua aceea am fost frizerul vacilor. NemulÅ£umite de freză, unele vroiau să-mi pună faÅ£a în bigudiuri… treceau copitele pe lângă cap ca ÅŸi gloanÅ£ele. Habar nu am nici până azi de ce trebuie tunse vacile. Tunzi iarba, gardul… dar vacile? Poate fi o obsesie a nemÅ£ilor ca toate lucrurile să arate bine ÅŸi îngrijit. Nu tot ei au vrut să-i tundă de tot ÅŸi pe evrei? Le propun să tundă ÅŸi ÅŸobolanii din canale, să fie ÅŸobolani nemÅ£eÅŸti cu freză… îi văd în stare.

Cum am ajuns în Å£ară cu cei 1000 euro în buzunar, l-am luat pe fratele meu Ilie, mecanicul feroce al vehiculelor cu dublă tracÅ£iune de regulă doi cai, doi boi ÅŸi am plecat la TimiÅŸoara să-mi împlinesc un vis, acela de-a avea Dacie 1310. Nu ne-a trebuit mult timp. A bătut Ilie de două ori în tablă ascultând cu urechile experte cum sună glasul ruginii ÅŸi basta… „Asta-i, fratele meu! E ca o mireasă!”

Până la ieÅŸirea din TimiÅŸoara mi-a murit motorul de câteva ori ÅŸi de fiecare dată în intersecÅ£ie, părăsind oraÅŸul printre claxoane ÅŸi înjurături… „Sic tranzit gloria mundi.” AÅŸa trece gloria lumii, spuneau romanii.

A fost o Dacie unică pentru că pe zi ce trecea creÅŸtea în dotări. Nu a avut sistem audio… i-am pus. Am lăsat-o pe biata mamă fără boxe la casetofon, vizionând mai mult decât ascultând casetofonul.

La prima pană la roata dreaptă din faţă s-a mai îmbogăţit cu o dotare. Conform instrucÅ£iunilor, am montat cricul ÅŸi am început să învârt la manivelă. Cricul a dat tot ce a avut el mai bun… la maxim a fost ridicat, dar Dacia nici gând să părăsească solul. Am deschis uÅŸa încet ca la emisiunea „Iartă-mă” cu frică ÅŸi cu tremur de ce urma să-mi vadă ochii. Cricul era înfipt în Dacie precum cuÅ£itul în caÅŸ. După această experienţă cel ce se încumeta să-mi fie copilot avea un avantaj. Pe timp de ploaie ieÅŸea din maÅŸină gata spălat pe picioare. Nu puÅ£ini au fost cei ce au făcut spălarea picioarelor în drum spre biserică.

Din precauÅ£ie, neÅŸtiind pe ce coclauri mă poate lăsa, în loc de brelocuri ÅŸi cruci montate la oglindă, am legat o rudă de salam ce-mi dădea mai multă siguranţă decât toată Dacia. SiguranÅ£a că, indiferent unde rămân, de foame nu mor… spaima românului.

Către apusul vieÅ£ii ei, Dacia mi-a dat o mulÅ£ime de sfaturi utile. Mi-a spus că nu doar Daciile au obiceiul de-a ascunde rugina sub scoarÅ£a de vopsea crem, ci ÅŸi oamenii, cei care ascund invidia, egoismul, răutatea, meschinăria sub pojghiÅ£a zâmbetului fals montat pe faÅ£a de culoare crem.

Mi-a mai spus să nu mă mai pripesc în viaţă. ViaÅ£a se cunoaÅŸte pe îndelete. Să nu fac cum a făcut fratele meu Ilie cu ea. Nu înseamnă că dacă mă învârt pe lângă Biblie ÅŸi bat de două ori cu degetul în coperÅ£ile prăfuite o ÅŸi cunosc. Dacia nu are numai tablă cum nici Biblia nu are numai coperte ÅŸi biserica numai ziduri. Mai are ÅŸi sistem de frânare cum ÅŸi creÅŸtinismul are sistem de înfrânare. Mai are ÅŸi volan care să dea direcÅ£ie cum ÅŸi creÅŸtinismul Îl are pe Hristos cel care dă direcÅ£ia bisericii. Pastorii doar o trasează.

Din exterior multe biserici par mirese cu voal de tencuială nouă, înalte ÅŸi elevate, dar în interior e criptă seacă, e cadavru în perfuzii, e babă cu ruj pe buze ce repetă într-una aceleaÅŸi cuvinte învăţate mecanic. „Cum e posibil ca Mireasa Cuvântului să fie stupidă?”... spunea Steinhardt. Cum e posibil ca Mireasa Cuvântului făcut trup să folosească aceleaÅŸi cuvinte duminică de duminică, ÅŸi mai mult de-atât să dea peste nas celor ce au tupeul neruÅŸinat să introducă un nou cuvânt în liturghie?

Mi-a mai spus că lumea va semăna tot mai mult cu o Dacie ce are Å£eava de eÅŸapament spartă ÅŸi că într-o asemenea lume, liniÅŸtea va fi un lux greu de găsit. Dacă vrei să te retragi pe-un nor vor trece avioanele cu oameni ce caută liniÅŸtea în Cipru. Dacă vrei să te retragi în mină vin minerii la schimbul doi cu picamărele… ÅŸi din nou neliniÅŸte. Dacă vrei să te retragi în peÅŸteră dau turiÅŸtii de tine. În codru dau drujbele. În biserică dau zavistiile. În cartiere printre blocuri dă Guţă năvală din boxe. De-Å£i pui perna-n cap îÅ£i auzi conÅŸtiinÅ£a. Doar la Golgota auzi harul cum picură în conÅŸtiinţă ÅŸi pe Hristos ce-Å£i spune „Pace Å£ie!”.

Doar pacea Lui ne Å£ine limpezi în vacarmul străzilor pe care ni se scurg secundele. Cu pacea Lui intrăm ÅŸi-n cimitire în plimbare nu ca Cioran în disperare, parafrazându-l pe Å¢uÅ£ea.

Pace nouă!

Dani Surducan