În lumea noastră, unii oameni sunt ca dinozaurii, nu poÅ£i face nimic de ei. În preistoria sufletului lor, aÅŸa au trăit ÅŸi aÅŸa vor să moară, cum au învăţat ei, cum li s-a părut lor. În bisericile noastre sunt astfel de oameni care au tradus poarta cea strâmtă cu îngustimea minÅ£ii.

Dumnezeul nostru este un Domn al concretului, abstracÅ£ionismul fiind prea mic pentru El. De aceea ÅŸi urăşte îmbledereala, bârfa, zugrăveala chipului, ipocrizia ÅŸi  fake-urile spirituale ale multora. Ceea ce nu înÅ£eleg este că, deÅŸi lui Dumnezeu trebuie să Îi aducem jertfe sfinte ÅŸi fără pată sau cusur, sunt lăsaÅ£i prin biserici să slujească oameni care pot candida cu prisosinţă la titlul de cel mai bun actor, oameni cu haine nesfinÅ£ite, oameni care spun că au principii în funcÅ£ie de caz, oameni care înainte ca să slujească, fie la 16 ani sau la 40 de ani, ar trebui să fie mai întâi născuÅ£i din apă ÅŸi din Duh.

Dacă tot sunt lăsaÅ£i, hai sa-i punem să conducă slujba de cântări, că au talent, eventual să mai zică ÅŸi vreo poezie sau să tragă o predică. ÅŸi, că sunt mulÅ£i înÅŸelaÅ£i, e datorită amorÅ£irii spirituale ÅŸi  grădinii mari. Iar Dumnezeul cel Sfânt de trei ori e obligat într-un fel, să privească acest spectacol ieftin. Până când va mai da har?

Locul în care nu se întâmplă niciodată nimic devine astfel locul în care nimeni nu iÅŸi schimbă viaÅ£a, dar noi rămânem ce-am fost, niÅŸte romantici care fierbem în sos propriu. Să ne ferească Dumnezeu de siropul cu gust de sfânt…

Fintoiu Alexandru