Îmi înfing adânc stiloul în inimă ca să mai pot scoate din ea cuvinte. Sânge nu mai am… O parte l-am donat pe clasa a XII-a pentru o colegă ce ÅŸi-a tăiat venele din cauza unei toamne prelungite. Ce-a mai rămas, mi l-au supt vârcolacii grijilor. Nici iubiri nu mai am în lupta cu demonii urii, căzând cu mâna în beregheata vecină. Pe câmpul sentimentelor străvezii plutesc în deriva verii, corăbiile grâului încolÅ£it din multele ploi ale pâinii cu TVA crescut.

Azi n-am râs, deci am pierdut o zi din viaţă după cum glăsuia Chamfort. Am pierdut multe zile ca acestea, ele păcătoasele deraind pe ÅŸinele cutelor de pe frunte. Åži ce dacă-i amară cucuta înfrângerii câtă vreme o bem din cupa speranÅ£ei? Să tot plouă ÅŸi să bată vântul! Să spumege marea blesteme în scorburile pădurii de alge. Cât a mai rămas diazepam în farmacii, adânc ne fie somnul! Prieteni mi-au mai rămas cât să am la cine lătra în nopÅ£ile cu lună spartă. Citesc ziarele Å£inându-le cu capul în jos să curgă cuvintele mincinoase direct în glodul mirositor.

Am obosit… privesc spre crucea Lui ÅŸi ea e goală, doar sângele cald încercând să găsească tuburile harului spre inima mea. El e în cer. MeÅŸtereÅŸte locuri frumoase cu pavaj de aur alb ÅŸi borduri de opal, potcoveÅŸte caii cu aripi de la caleaÅŸca nunÅ£ii cu diamante, poartă o haină albă ÅŸi strălucitoare ÅŸi ochii mă dor de atâta lumină nefirească.

Mă bucur că-s contemporan cu El ÅŸi de aceea gonesc gândurile rele înapoi în grajdurile lor, arunc cenuşă în părul ars de soarele Mallorcăi ÅŸi mă pocăiesc prieteni, sub teii ce ÅŸi-au scuturat neculese florile. La iarnă o să bem ceai de brânduÅŸe ÅŸi o să primim în casă îngerii colindători să-ÅŸi dezgheÅ£e aripile câteva clipe la focul încă viu al dragostei pentru Crist.