Se vede în biserică atâta toamnă peste sufletele noastre de copaci înfrunziÅ£i…

Vine Dumnezeu ÅŸi caută roada pe care se aÅŸteaptă să o găsească, dacă nu joi, atunci duminică sau marÅ£i sau când e slujbă; dacă nu găseÅŸte în timpul orelor de închinare, puÅ£in probabil că va găsi în afara lor… Åži astfel, un trist timp pierdut. “Åži dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!” spunea Nichita Stănescu.

Frunzele acestea, care odată arătau bine, promiteau rod, acum, parcă ÅŸi ele au început să ruginească, transformându-ne fiinÅ£a din plin de suc ÅŸi verde, într-un uscat deÅŸertic cu crăpături ce au nevoie de ploaia târzie a Duhului Sfânt.

Încep să cadă frunzele apoi, una câte una ÅŸi toamna pune stăpânire pe noi; ar fi bine ca ceea ce cade să fie necredinÅ£a, îngrijorarea sau păcatul ÅŸi astfel “toamna să fie o a doua primăvară, când fiecare frunză e o floare”, după cum zicea Albert Camus.

Dacă ar cădea în felul acesta frunzele noastre de toamnă, ce pregătiÅ£i am fi pentru eterna primăvară! În sufletele noastre ar apărea muguri ai neprihănirii pentru că lui Dumnezeu, Îi place mirosul de nou nouÅ£!