Prin 2112 lumea va fi împânzită cu un nou lanÅ£ de muzee. Muzeele vagabonzilor. Aici ultramodernii vor admira pungile de aurolaci aÅŸezate în vitrinele păzite, se vor poza cu vagabondul înÅ£epenit în ceară tocmai când se pregătea să-i muÅŸte un ÅŸut unei cutii de conservă, ispititor lăsată pe o gură de canal în aburi. Vor privi stupefiaÅ£i ÅŸi tresărind din cipuri ÅŸi-n zadar, meditând asupra sensului filosofic ascuns în gestul impecabil al unui vagabond de gară ce dă cu basca de peron coborându-ÅŸi păduchii cu liftul.

De venit... ÅŸi mie-mi vine să dau cu basca de parchet, să-mi iau soÅ£ia de mână, traista în spate ÅŸi să plec într-un sfânt vagabondaj. Să nu-l mai văd pe nenea de la asigurări ÅŸi să nu mai am durerile de splină când îÅŸi începe pledoaria cu „dar dacă...“ „Dar dacă ce?“ „Dar dacă cloÅŸca cu pui din bolta cerului, legată de roata carului cel mare se înfoaie de ciudă că puii ei sfârÅŸesc în Mc Chicken ÅŸi urneÅŸte din loc ditai roata stelară ce porneÅŸte direct spre zona ta, satul tău, trecând prin tinda ta în timp ce tu stai cu unghiile din ÅŸlapi afară?”... “Păi ÅŸi...?“, întreb trăgându-mi din instinct picioarele sub scaun. „Trebuie să asiguri unghiile familiei!”. De-l mai lăsam puÅ£in, îmi asigura ÅŸi viaÅ£a veÅŸnică. Tipii ăştia de la asigurări, în nările mele au miros de draci la cravată ÅŸi cu diplomat ce vând eroilor din faÅ£a televizoarelor frică la pachet, la promoÅ£ie. Să fim atenÅ£i... nici fricoÅŸii nu intră pe porÅ£ile Împărăţiei Lui. Doamne ai milă de noi cei prea fricoÅŸi!

Fabrica de vagabonzi a intrat în faliment. Nimeni, sau mai nimeni, nu mai bate câmpii, în sensul romantic al cuvântului. Să stai tăvălit în grâul copt, adulmecând naÅŸterea pâinii. Să alergi după lăcustele made in Egipt. Să fluieri până când îÅ£i amorÅ£esc buzele. Să fii un terchea-berchea, un coate goale departe de ÅŸtiinÅ£ele economice, marketing, dar fericit de bubui. Departe de penticostalii degrabă săritori să te blocheze în interpretarea vreunui verset, de obicei cel cu baticul. Da` faceÅ£i, fraÅ£ilor, baticuri ÅŸi din pânza freatică numai înveliÅ£i-vă nevestele împanglicate... un batic cât un cearceaf. ÅŸi nu e catastrofă lipsa baticului pe cap, ci lipsa capului sau capul lăsat în episodul 234 din telenovelă... asta-i dramă.

Vara asta îmi propun să fiu un pierde-vară. Să-mi pierd vara stând cu soÅ£ia în tindă ÅŸi scuipând pe jos seminÅ£e ÅŸi fără să cer aprobare. Pr. Constantin Necula spunea că în Uniunea Europeană ÅŸi să scuipi în sus îÅ£i trebuie aprobare. Să evadez în cărÅ£i, citind cu nesaÅ£ ÅŸi savurând carnea vibrând pe cuvinte. Să mă catapultez cu gândul din mijlocul fabricii unde dau cu sapa, pe uliÅ£ele dragului meu sat ÅŸi să-l întreb pe uica Sima „unde merge?“... “Dabuleaura!“... adică aiurea. Hai-hui pierdut pin stele, fugărind dorurile mele.

P.S Am scris aceste rânduri de frica încrâncenării. Am devenit foarte încrâncenaÅ£i, înspăimântaÅ£i, întristaÅ£i. Râdem greu cu zâmbetul împotmolit în datorii ÅŸi facturi de plătit. Nu e uÅŸor... recunosc, dar să mărim atunci doza de rugăciune, să ne ciupim mai des îngerii adormiÅ£i pe umerii gârboviÅ£i de viaţă. Doamne ajută! Hai... putem!