Broscuța ieșită din fântână – Nicolae Geantă

O broscuță toată viața a înotat în fântână. Apa în care se învãrtea era toată lumea ei. Iar Cerul ei era cât gura fântânii. Dar, într-o zi, chinuindu-se mai mult ca de obicei, a reușit să urce pe ghizdurile puțului! “Waw! Cât de mare e Cerul, a strigat șocată batraciana. E infinit! Iar marea… Ce imensă e! Parcă nu are margini!”
 
Această filosofie, de broscuță de fântână, am trăit-o și eu ani de zile. Iar alții o trăiesc și acum. Cu un Cer limitat. Doctrinar. Confesional. Teologic. O viziune îngustă. Și rezultate la fel. Cât o ușă de biserică. (Să nu zic gură de puț!). Pentru astfel de oameni stelele care nu încap în cadranul lor nu fac parte din Cer. Teologic, fără peticul de cer al fântânii respective ieși afară din mântuire! Apoi, marea pentru ei nu există! Orice le-ai explica, ei nu văd apă dincolo de fântâna lor! Iar dacă îndrăznești să-i contrazici devii… anatema!
 
Filosofia de fântână e păguboasă prieteni. Pentru că limitează nu numai gândirea, acțiunile pentru cei de afară, dar și măreția lui Dumnezeu!
 
Încercați să ieșiți (măcar) pe ghizdurile fântâni! O să vedeți imensitatea Cerului, a pământului și a lumii! Dar pentru asta întâi trebuie să urcați! Să faceți efort! Să riscați! Cel mai mare risc însă este să nu riști!
 
Apropos, uitasem. Cine iese din fântână și face surfing pe mare nu se mai întoarce la bălăceala din puț!
 
Tocmai de aceea a venit Hristos! Să ne scoată pe toți din fântâni! Unora însă nu le place