De ce arde uneori Notre Dame? – Nicolae Geantă

Luni seară a ars Notre Dame. Parțial. Cel mai vizitat edificiu religios și istoric francez (Cca 30.000 vizitatori pe zi). Vizitat turistic, nu de către închinători. Oamenii care pășeau în pântecul bisericii veneau mai mult să-și facă selfie-uri, decât să se roage! Interesant este că majoritatea celor ce bocesc astăzi Notre Dame-ul o fac pentru că s-a distrus o capodoperă! Dar nimeni nu plânge milioanele de oameni care i-au trecut pragul și au pierit nemântuiți! Căci măreția unei catedrale nu constă în picturi, vitralii sau arcade. Ci în numărul celor ce s-au întâlnit cu Dumnezeu între zidurile ei…

Parizienii – și nu doar ei – sunt disperați. Mai ales că ultima perioadă galicilor le-au ars peste zece catedrale! Iar aproximativ 2000 au fost vandalizate! Totuși, pentru acestea și alte zeci de catedrale care s-au transformat în moschei, în restaurante, în discoteci (vezi impozanta catedrală de la Metz) n-am auzit să plângă niciun franțuz! Pentru ele am văzut numai lacrimile lui Dumnezeu!

Notre Dame a ars pe 15 aprilie. Paradoxal, tot pe 15 aprilie, dar 1521, Universitatea de Teologie din Paris acuză tezele Reformei lui Martin Luther, iar Parlamentul francez de atunci hotărăște condamnarea la moarte a evanghelicilor! Prin urmare, Jean Calvin, unul dintre cei mai mari teologi ai tuturor timpurilor e nevoit să fugă în Elveția. Edictul antireformă a „ars” mocnit. Și ani mai târziu a explodat: evanghelicii sunt masacrați în noaptea Sfântului Bartolomeu (24 august 1572). La Luvru și pe podul de la Notre Dame! Sângle acestor martiri mai strigă și azi împotriva Franței!

Ca să fie construită „Doamna noastră” a durat 182 de ani! Ca să-i ardă acoperișul (și să-i devasteze frumoasa arhitectură gotică) a durat câteva ceasuri. Asta ne învăță că în viață putem pierde totul în câteva clipe. Mai ales când suntem neatenți!

„De ce ard, Doamne, catedralele?”, am întrebat luni seară după ce fata mea cea mare mi-a spus că arde Notre Dame. „Ard pentru ca oamenii să se uite și spre Mine”! Și am înțeles pe loc că toate Notre-Dame-urile trec. Dar Dumnezeu e singurul ce rămâne!

A doua zi dimineața am văzut sute de francezi îngenunchiați în fața ruinelor Notre Dame-ului. Cântând imnuri creștine. Rugându-se. M-au impresionat. Apoi m-am gândit că Dumnezeu scoate ceva bun chiar din incendiul catedralei: trezirea Franței! Întoarcerea ei cu fața la Hristos!

Cândva în Aprilie, acum 2000 de ani, Isus cobora cu ucenicii pe versanții Ierusalimului. În zare strălucea Templul. Și toți evreii erau superîncântați de măreția lui. De pietrele frumos rânduite în zid. „Dacă voi nu veți vorbi, pietrele vor striga!” Și patru decenii mai târziu Templul a fost devastat. Evreii se jucaseră în relația cu Dumnezeu. Pietrele nu. Azi, la Paris e aceeași poveste: vorbesc pietrele. Ar trebui să ne pună pe gânduri concluzia prietenului meu Valentino: „Notre Dame s-a jucat cu focul. Cetățenii de acolo se joacă cu credința”!

PS: Rugați-vă pentru francezi! Chiar dacă ei, de cele mai multe ori, nu ne vorbesc de bine…