El Shaddai – Cristian Dume

Când strigă Dumnezeu, stâncile crapă

Iar mările se-ascund de al Său chip.

Ghețarele se adâncesc în apă,

Văzduhul arde-n valuri de nisip.

 

Când strigă Dumnezeu, pământul tace

Izvoarele se-neacă-n apa lor.

La glasul Lui oceanul se desface

Iar stelele încremenesc…și mor.

 

Când strigă Dumnezeu, soarele plânge

Și-și stinge razele-n pământ, ucis!

De frică, luna se preface-n sânge

Iar curcubeul cade în abis.

 

Când strigă Dumnezeu, pădurea arde

Și se preface-n pulbere și scrum.

La glasul Lui și muntele s-aprinde,

Natura se închină doborâtă-n fum!

Când strigă Dumnezeu,

eu mă cutremur

Și cad smerit cu fața în țărână.

La glasul Lui eu mă prefac în abur,

Iar oasele cu carnea se-mpreună!