Intrarea în inimă – Alexandru Fintoiu

A intrat în Ierusalim. Oamenii s-au bucurat, L-au primit bine dar în zadar, mai târziu au scăpat de El. Așa are efect Hristos asupra unora, mâini ridicate, entuziasm de moment, emoții. La unii oameni, entuziasmul se poate extinde și la câțiva ani. Dar degeaba. Renunță mult prea repede. A intrat în Ierusalim dar nu a putut intra în inimi.

A intrat în Templu. Mulți se laudă că Isus e la ei. El este oriunde sunt cel puțin doi oameni adunați pentru El. Totuși, nu s-a dus în Templu ca să-i laude ci ca să scoată afară păcatul și nelegiurirea și să strice afacerile unora cu biserica pentru că acolo se jefuiau sufletele oamenilor, nu se restaurau. A avut nevoie de bici. Păcatul și mizeria înrădăcinată nu se lasă ușor. El a venit să-i tulbure iar ca efect, tulburarea ori te face să pleci nervos și supărat ori mântuit. A intrat în Templu, dar dacă nu a L-ai lăsat să intre în inima ta e degeaba.

În Ierusalim sau în Templu, pe mulți Isus a enervat. Fariseii și cărturarii, pur și simplu, nu-L suportau. Oamenilor nu le place sfințenia și adevărul, le place să-i lingușești, să le spui că sunt bine chiar dacă nu sunt. Le place să fie mințiți frumos și cu zâmbetul pe buze. Mândria, egoismul, stima prea mare de sine sau de funcție, toate împiedică o apreciere corectă.

Fariseii și cărturarii puteau părea pioși sau evlavioși ca Isus. Dar nu puteau face ceea ce făcea El. El își însoțea evlavia cu putere, vindeca, învia, făcea minuni speciale, schimba viețile oamenilor slabi. Simțeau că ei își pierd credibilitatea, că nu mai au valoare în ochii celorlalți. Pe ei nu-i interesa cum îi privește Dumnezeu, ci cum sunt priviți de cei din jur.

Intrarea lui Hristos în Ierusalim este despre cine cred oamenii că este El. Sau despre cine credem noi că este El. Nu despre cine credem noi că suntem noi sau alții. Să căutăm aprecierea lui Dumnnezeu, că „Osana” poate spune oricine. Și “la moarte” la fel.

Într-un final, contează intrarea lui Hristos în inimă.