Măiastră Suferință

O! tu măiastră suferinţă, Cu dor cuprinzi, Întreaga mea fiinţă. În ea aprinzi Lumini de conştinţă; Mă-nveţi întreg Adâncul omenesc, Mi-arăţi sublimul Cel dumnezeiesc. Mă-nveţi să trag hotare firii, Şi să-nţeleg întinderea…iubirii. Îmi luminezi cu flăcările tale, Nemărginirea lumii siderale. Mă duci adânc, tot mai adânc În jos; Mă urci pe culmi de bine Şi frumos. Mă dau în voia ta, să mă struneşti, Să mă înalţi mereu şi să mă creşti, S-ajung pân-la măsuri dumnezeieşti. Să-mi speli cu lacrimi ochii neîncetat, Ca văzul meu să fie-n veci curat, În tălpi şi-n mâini să-mi baţi mereu piroane, Să-mi răstigneşti pornirile avane. Cu biciul tău de foc să mă loveşti, De tot ce-i „lume“ să mă curăţeşti. Din harul tău să-mi dai, mereu să-mi dai, Blândeţea, mila, dragostea din rai, Pe Crucea ta, Măiastră suferinţă, Să-nalţi la cer săraca mea fiinţă. Zorica Laţcu