Maraton nedorit – Cristian Dume

Viața e singurul maraton
Unde nu vreau să sfârșesc cel dintâi;
Cu lacrimi scurse pe căpătâi
Și așa rămânem doar un zvon.

Aș fugi cu spatele mereu
Doar ca să ajung puțin mai târziu;
Îmi doresc să iubesc și să scriu
O poezie și un eseu.

Prin cuvinte mi-aș lungi drumul
Și-aș povesti mai mult despre mare;
Aș spune mai rar că mă doare
Anotimpul iute ca fumul…

Să îmi pun pași mai mulți spre final
Ar fi totuși, un pumn de nămol;
Fiindcă tot ce trăim e un rol
Ce se sparge în ultimul val.