Neliniștea inimii – Vladimir Pustan

Psalm 25:17. … „neliniştea inimii mele creşte.”

Clopotele bat cu limbi de cucuvele oarbe. Orele ce-au mai rămas sau poate petrec la groapă morţii cu monede în palmă să aibă ce da la vămi…
La întrecere cu limbile de cenuşă, viorile de iad ale unei discoteci în aer liber amestecă sunetele în mojarul păcatului, născând copii cu buză de iepure, a nepăsării.
La marginea oraşului, în parcare, fetele fac cu mâna maşinilor pentru a fi duse în ţara de negură, unde trupurile miros a monede înlăcrimate. Oare ce cântec o fi cântând cea cu buchet de iasomie sălbatică în mână?
La colţ, lângă ziare, o bătrânică stă cu mâna întinsă doar pe jumătate. Nu-i de meserie, clar, şi are ochii blânzi şi trişti ca şi câinii alungaţi de-acasă. E ultima încercare înainte de azil, de locul în care clipele au gust de nepoţi nesărutaţi demult. În ţara cu poveşti furate, povestitorii sunt duşi în cuşti speciale unde li se scot poveştile din cap.
Ştirile anunţă accidentele de pe şosele, trupurile hâcuite sunt filmate cu încetinitorul, să fie sânge, cât mai mult sânge, o altă ştire cu parlamentari care se ceartă, apoi dorm, încă zece impozite votate, o butelie a explodat, alţi trei copii la morgă. O să trimitem trupe şi-n Liban să menţină pacea acolo, în ţara în care copiii se nasc cu praştia în mână.
Elevii au umplut strada, vin de la şcoală înjurându-i pe profesori şi pe câteva colege mai mici. Au prins un câine comunitar şi i-au legat de coadă 3 sticle de plastic de Coca Cola.
N-aud poliţaiul care mă fluieră, fuge după mine şi-mi spune că am trecut strada prin loc nepermis. „Care stradă?” îl întreb şi mă lasă să plec prin deşertul propriu unde nu există semafoare.
Soarele se topeşte în propria căldură ca un cub de gheaţă, în paharul de pelin al unei zile ratate, în care sfinţii, privind din icoane, aşteaptă ca Sodoma să primească porţia meritată de nitroglicerină.
Proorocii stau ascunşi în peşteri primind mulţumitori cana cu apa compromisului şi pâinea fricii. Genunchii obosiţi refuză să se plece, mâinile nu mai iau poziţia de rugăciune şi totul începe să prindă formă de sfârşit incendiat.
Resemnarea aduce tăvălug de păcat şi-l prăvăleşte în fântâni de unde oamenii s-adapă însetaţi. Bisericile goale au rezonanţă de scorburi cu sturzi călători spre niciunde, iar în venele mele, purtat înspre inima bolnavă, pulsează sângele laşităţii.
Sunt cronicar la curtea regelui Papură Vodă şi în timp ce scriu ceea ce-mi văd ochii tulburi, menestrelii îmi cântă în alveole un cântec din scripci însângerate…
…Din grajdul cerului, un cal alb, unul roşu, unul negru şi unul galben au fost scoşi afară, li s-au pus şeile şi zăbalele şi aşteaptă clipa…