Oricine iubeşte o floare

Oricine iubeşte o floare e-aproape de-un sacru mister. Oricine se-opreşte-n cărare s-asculte un glas de izvoare e-aproape, aproape de cer… Oricine iubeşte seninul, când soarele urcă-n eter, oricine-şi înalţă suspinul, când licăre-n mare rubinul, e-aproape, aproape de cer… Oricine pe munţii albaştri priveşte granitul sever, oricine pe căi de sihaştri, străbate păduri de jugaştri, e-aproape, aproape de cer… Dar cine-a primit îndurarea din rănile blândului Miel, acela e frate cu floarea, cu râul, cu munţii, cu marea, şi-oriunde îl duce cărarea, tot cerul, tot cerul e-n el.   Costache Ioanid