Fundația Cireșarii | Tel/Fax: 0259-321.693 | E-mail: head.office@ciresarii.ro
 
 

Dumnezeu ne-a lăsat copiii deşi nu ştim cum să-i creştem. Uneori plozii ne sâcâie, alteori ne încântă. Fac prostii şi-i iertăm. Ei ne învaţă să fim părinţi. Fără copiii noştri am rămâne noi copii. Fără ei n-am înţelege dragostea lui Dumnezeu de Tată.  Şi nici durerea Sa. Pruncii sunt ca săgeţile în mâna unui arcaş. Atenţie: nu încordaţi arcul după ce aţi tras săgeata! Nu se poate întoarce înapoi! Nu-i suficient să le cumpăraţi jucării. Lego-urile, maşinuţele, şi nici iPad-urile nu-i fac fericiţi. Jocurile nu iubesc. Ele decât le consumă timpul. Îi fac insensibili. Nu de like-uri au nevoie pruncii, ci de îmbrăţisările noastre. [Citiți mai departe]

Nu pot să nu mă gândesc la Petru care stătea în fața apelor învolburate cu Lumina Lumii pășind spre el.  I-ar fi plăcut să poată învinge gravitația și a îndrăznit. Cu Dumnezeu pare totul simplu. Spunea Seneca: ”nu pentru că lucrurile sunt dificile nu îndrăznim ci pentru că nu îndrăznim lucrurile sunt dificile”. Când îndrăznești la Hristos totul se schimbă. Experiențe noi de neuitat, credință care crește, bucurii nespuse și sentimentul unei identități cerești. Era bolnav și avea nevoie de vedere. Nu mai văzuse până atunci o floare, un cer albastru, ori praful de pe picioare. Ucenicii l-au sfătuit să îndrăznească. Credința încolțită în inima lui precum și siguranța că vederea este ceva special, deosebit, l-a dus către înfăptuirea unei minuni. Hristos l-a vindecat pentru că a îndrăznit. [Citiți mai departe]

Sunt crunte momentele de așteptare. Sunt clipe de încordare, de tensiune maximă când timpul curge lin și duios, când în urechi auzi doar ceasuri împotmolite-n vreun dâmb al veșniciei. Fie că aștepți un tren ce duce-n sat, fie că aștepți cuprins de emoții sub vreun tei înflorit să vină ea… doamna cu pensia, e cumplit. Cel mai teribil moment de așteptare era cauzat de văru Licu. [Citiți mai departe]

Chip…

mă voi duce şi voi zice:

„Iubire, nu sunt vrednic să intri sub

acoperământul meu“

 

dar, Te rog.

tămăduieşte-mi rănile mele,

vindecă sufletul meu

învie-mă! [Citiți mai departe]

Suntem la jumătatea drumului. Ne-am propus pentru anul 2013 să multiplicăm și să distribuim 100.000 de CD-uri cu o predică și două cântări, știind că întotdeauna credința vine în urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu. La 1 februarie am început, la 1 iunie aveam deja 50.000 de CD-uri distribuite. Un vis pe care voi îl transformați în realitate. Mulțumim pentru implicarea spectaculoasă atât în ceea ce privește distribuirea cât și achiziționarea lor. Intrați pe site-ul imipasadetine.ro pentru a fi parte și la cealaltă jumătate a drumului. [Citiți mai departe]

Aşa cum grădina Domnului este mare, aşa şi mulţi creştini aleargă precum câinii fără stăpân maşinile, deşi pentru aceştia din urmă probabil e o distracţie sau un sport de dimineaţă. Vorba aia, nu tot ce zboară se mănâncă, dar la mulţi dintre noi se pare că da. Deşi de multe ori văd asta, nu îmi vine să cred că simplitatea este echivalentă cu prostia sau cu spiritul mioritic, cum că în biserică, tot ce doar se zice, se înghite, chiar dacă ceea ce a zburat a decolat dintr-o dorinţă de afirmare, dintr-o inimă care nu a înţeles Biblia sau pur şi simplu că de la amvon tot ce auzi e bun. Sunt fraţi care spun “Amin” la câte o gogomănie, care, dacă o conştientizez la adevărata ei “valoare”, îmi dă fiori. Din păcate astfel de lucruri se lasă cu zâmbete şi cu şoapte inserate cu glume, într-un loc în care singurul fior care ar trebui să existe ar trebui să fie cel al Duhului Sfânt. [Citiți mai departe]

26 de grade Celsius. La ora 15 am intrat în sală. Două etaje de cărat instrumente, lăzi… Ne-au trebuit peste două ore să ne organizăm: sonorizare, transmisiune pe internet, macarale, sute de metri de cabluri întinse. Repetiţii. Fratele Vladimir se învârtea ca un leu în cuşcă. Dimineaţa mai predicase de două ori. Şi la Sebastian, şi la Betel. Directorul sălii Palatului ne-a spus pe-un ton de superioritate că nu vor veni mai mult de 1000 persoane. Dar la 17.00, când s-a dat drumul publicului erau deja 3000! La ora 18.00 erau undeva la 6000. Şi au continuat să mai vină. Mulţi au stat în picioare. Pentru Domnul se merită! Acelaşi director a ţipat la mine la standul de cărţi. (Îndrăznisem cu Adriana şi Mircea Ţetel să facem două puncte de lucru). Apoi ne-a lipit mesele într-un singur stand, ne-a stins din becuri. Economie. De piaţă. Dar gândită comunist. Nu ne-a dat voie să instalăm standul la intrarea principală, unde până la 17.00 a fost un fel de “târg al producătorilor de vinuri”. Puţea a birt spart. Prietenilor săi Bachus le-a “sticlit” ochii. Şi le-a înroşit nasul. Pentru “cireşari” Hristos le-a dat cu fond de ten. Toţi aveau feţele strălucitoare! [Citiți mai departe]