Pământul, deocamdată… – Vladimir Pustan

Am fost acuzaţi noi creştinii că suntem prea optimişti în privinţa universului şi prea pesimişti în privinţa lumii. E fals. Eu sunt creştin şi nici măcar nu sunt pesimist. Sunt tragic dar iubesc pământul. Şi nu-l iubesc ca Martorii lui Iehova, adică pământul care va fi, în care noi bărbieriţi şi zâmbitori vom purta pepeni cu tărgile de la unii la alţii, ci iubesc pământul de acum. Nu pământul ars de bombe, nu pământul pe care curge sânge, nu pământul în care sunt depozitate gunoaiele, ci pământul cu şapte miliarde de oameni din care o mare parte n-au auzit niciodată de Hristos. Şi aici văd o mare oportunitate. Pământul care trebuie ajutat să înţeleagă că nu-i altceva decât o rampă de lansare pentru cerul în care vom fi pururi locuitori. Şi aici văd o mare provocare. Pământul cu iarbă verde şi mări albastre, cu zăpezi albe şi toamne ruginii pe care îl vom părăsi în curând. Şi aici văd o mare tristeţe… Pământul care ne dă de mâncare şi care va arde într-o zi, lăsând loc unui pământ nou în care va domni neprihănirea. Şi aici văd o mare bucurie…

V l a d i m i r _ P u s t a n