Privind de sus, şi nu în sus – Nicolae Geantă

O femeie îmbrăcată într-o rochie de bumbac şi soţul ei, îmbrăcat într-un costum modest, au coborât din tren în Boston, şi ajungând la Universitatea Harvard s-au adresat, fără să fi avut o programare prealabilă, secretarei preşedintelui instituţiei. Aceasta i-a scanat cu scârbă pe cei doi țărănoi și i-a tergiversat o jumătate de zi. „E foarte ocupat”. Oamenii au stat cuminți la ușa mai marelui peste harvardiști iar secretara i-a ignorat cu dispreț, sperând că va scăpa de ei. Smerenia lor îi declanșa furie! Așa că după ce-au făcut ore întregi de planton cei doi au fost primiți de președinte care, cu aere de popă de țară, le-a ascultat oful. Cei doi au avut un băiat student la Harvard care murise într-un accident iar acum doreau să construiască ceva pentru el în campus.

„Nu putem ridica o statuie fiecărui student care a învățat aici apoi a murit. Am deveni cimitir”, fu refuzul președintelui plictisit de o asemenea companie. Cei doi însă doreau să construiască o clădire. Președintele i-a luat iar peste picior. „Dumneavoastră să donați o clădire? Am dat 7 milioane de dolari pe aceste clădiri”, zise el în dorința de a se debarasa de cei doi. „Numai atât? Atunci de ce să nu ne facem noi o universitate nouă…”.

Văzându-se refuzați, Leland Stanford şi soţia sa s-au ridicat şi au plecat. S-au dus la Palo Alto, în California, unde au pus bazele universității “Stanford”, în memoria unui fiu de care Harvard nu a mai fost interesat. Astăzi Universitatea Stanford este cea mai bine cotată din lume. Spre locul întâi unde s-a urcat, priveşte de jos şi… Harvard.

Ca şi preşedintele Hardvard-ului, adeseori privim de sus fraţii, oamenii, pe cei de lângă noi. Îi vedem aşa de simpli. Neînsemnaţi. Având atitudini de Iair, am vrea ca toţi să se dea la o parte. Noi primăm. Durerile lor nu contează. Poverile lor nici atât. Nu știm să-i ascultăm. Gorki zicea: „Nu e important ce spune omul, ci de ce o spune”.

Privirea de sus e viață superficială. E distanță față de aproape. E lipsă de zoom. De adevăr.

Ne face „insensibili la cotidian”, vorba lui Pleșu.

Le aminteam ieri la biserică fraților că ne lipsește sensibilitatea. Empatia. Că înainte de-a face un bine analizăm merituozitatea semenului. Avem false lucidități, presentimente. Ne gândim la obstacole, la timpul ce ne separă încă de ele. Privim chiorâș la predicator. Disprețuim tinerețea Timoteilor din biserici. Dar și perii albiți pe filele Scripturii. Utilizăm prea des pensula neagră. Nu îmbrățișăm săracii și nu dăm șanse de reabilitare risipitorilor. Ne uităm la ei ca din avion. Mărunți… Și în lucrurile mărunte se află Dumnezeu.

Ceea ce e dureros prieteni, este că tot privind de sus nu mai avem cum să vedem în sus. Vom avea numai lumea pe retină. Iar Cerul, Hristos, sunt muuult, muuult, peste ea! Mântuitorul, ce e net mai bogat decât domnul Stanford, într-o zi a ridicat Biserica. Instituţie care, de două mii de ani n-a pierdut locul unu. Cu toate că ştim asta, paradoxal, ne place mai mult harvardul lumii.

Priviți în sus prieteni! Privirea în sus urcă. Cea de sus coboară…

Nicolae Geantă