Pustnicul

Doamne, mi-am întors faţa de la lucruri vagi, omeneşti; am ascultat în ploaie cum creşti şi-am cântat dimineaţa creaţiunilor tale. Fumul focurilor risipite-n vale nu m-a mai ispitit. Eram ca un arbore singuratec şi fericit. Anii treceau. Cunoşteam acum povestea râului întors din drum spre izvoarele care nu istovesc. Aveam drept casă cortul tău ceresc, cele patru zări, pereţii de cleştar al templului în care mă umpleam de har, sunau uneori pentru mine. Sălbătăciuni supuse, vânturi line veneau lângă peşteră să se-nchine. Şi prin aceste glasuri, prin toate semnele care-ncepeau să s-arate pricepui că s-apropie ceasul… Prea scurt îmi părea popasul. Aş fi vrut multă vreme încă s-ascult în munte vocea ta adâncă; dar era vremea. Mi-am ales sub stâncă un loc ferit. Acum aştept să vii. Leii îmblânziţi mă-nconjoară. Oare se vor întoarce la fiare iară? Vai, ochii li-s ca focurile vii care cândva m-au ispitit în vale! Doamne, primeşte-mă-n rândul oştilor tale! Magda Isanos