Răutatea și prostia – Nicolae Geantă

Un bătrân mi-a făcut o gafă. Dureroasă. “Cum a putut să fie atât de rău?”, m-a întrebat retoric un amic . “Nu e rău. Îl cunosc. Numai că nu e inteligent! Iar prostia uneori e mai rea decât răutatea!” Așa zicea Hugo: Nu există oameni răi, ci doar cultivatori de prostie!

Spuneam azi unor colege (și unor elevi) că prostia poate fi mai rea decât ura. Căci, ca să facă răul răutatea gândește, analizează, conștientizează. Plănuiește. Dar prostia face răul ad-hoc. Și mai mult: face răul crezând că e bine!!! Vorba domnului Pleșu: “Prostia întotdeauna crede că știe!” Poate de aceea, prostia e numită coșmarul rațiunii!

Nu vreau să polemizez cu nimeni. Mai ales pe seama prostiei. Ar fi o prostie cultă. Nu vreau să spun ca unii că prostia e clinică, nevindecabilă organic. Și nici că e infinită ca Universul, cum zicea Einstein. Ori Umberto Eco. Chiar dacă vine din îngustime. Din minte strâmtorată. Dumnezeu poate schimba orice minte care devine tangentă cu El. Nu vreau să confundăm răul prostiei cu deficiențele mintale. Ceea ce doresc să spun este că prostia, care tinde să fie solemnă, face rău. Mult rău. Și când se pornește… distruge tot! Ca tsunami!

Prostia face altuia rău făcându-și ei rău. Fără să obțină vreun profit, vorba domnului Christi Crăciun.

Biserica ori Creștinul nu au voie să fie răi. Cine se gândește să facă răul e plin de răutate, zicea Solomon. Iar cine-l face din prostie e sinucigaș, spun eu. Biserica și Creștinul trebuie să știe sintagma lui Steinhardt: “A fi creștin este opusul lui a fi prost”. (Scuzați-mi duritatea citatului!)

Rugați-vă să nu faceți răul! Nici măcar din prostie!
Fugiți tare de prostie! Chiar dacă e densă ca aerul și se găsește peste tot!