România ca o grădină cu flori. Nu ca o pasăre rănită – Nicolae Geantă

Nu vreau să fiu român numai de ziua României. Nu vreau să spun că îmi iubesc țara doar de 1 Decembrie. Să mă port festivist. Și de a doua zi să uit cine sunt, ce limbă vorbesc și unde m-a așezat Dumnezeu. Constantin Tănase zicea că “M-am născut în limba română și voi muri în limba română, vinovat ca nu am pătruns până la capăt și de multe ori i-am rănit frumusețile”. Subscriu alături de el. Dar și de Fănuș Neagu care zice că „pentru mine limba română este distanță dintre inimă și umbra ei!” Și distanță asta se numește suflet! Voi muri trist pentru că azi această inimă ca o pasăre rănită este alungată din cuibul său. Trăiește fără să rănești România!

România este o dragoste! „O dragoste din care poți muri”, spunea domul Liiceanu. Nimeni nu poate spune că o societate acumulând o cantitate de disperare, scârbă, revoltă incompatibilă cu pofta minimă de viață își atinge punctul ei de fierbere. La noi românii, vorba filosofului, lucrul acesta este mai previzibil. Poate de aceea românii numesc „minune” o reacție colectivă, pe care nimeni nu o povestește. Și noi trăim atâtea minuni. Aici, în România. În Grădina Maicii Domnului cum declara Papa Woitila!

Nu sunt de acord cu o zicere a unui isteț care circulă pe net: “Care e diferența dintre un român și o cămilă? Cămila poate muncii o săptămână fără să bea, românul poate să bea o săptămână fără să muncească”. Eu cred că românul e muncitor. (Și în țară și în diaspora). Are gospodării frumoase și case cu uși deschise pentru musafiri. Dar singurul lucru care mă înspăimântă e că, așa cum zicea Nicolae Iorga, „românul l-a închis pe Dumnezeu în biserică!”. Și de aceea muncește și duminica!

„Într-o țară așa de frumoasă, zicea Vlahuță (ca o grădină plină de flori zic eu), într-o țară cu un trecut așa de glorios, în mijlocul unui popor cu oameni inteligenți, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie”, și cum să nu îți ridici fruntea ca falnici strămoși de odinioară, mândru că poți striga: sunt român! Chiar așa, suntem mândrii că suntem români? Căci aceasta a fost ? Întreb și eu retoric cum cineva m-a întrebat pe mine: „mai există români în România?” Dar nu vă răspund. Răspunsul îl aveți în dvs…

Doresc o Românie frumoasă! Doresc o Românie măreață! Doresc o Românie normală! Dar normalitatea nu înseamnă spitale, asfalt, frigidere burdușite, pădurari cu flinte în dotare sau o culoare politică la putere. Și nici măcar „o Românie ca afară!”. Nu zic că nu sunt bune. Normalitatea e mult mai mult decât atât! România normală e România care se teme de Dumnezeu! Numai atunci nu vom mai avea răfuieli ideologice, ură de clasă, discriminări, cinism, avorturi, nesfințenie, săraci marginalizați, corupție la toate nivele. Și nici biserici cu sfinți doar pe pereți. Ci în strană!

România e o grădină cu flori! Nu o pasăre rănită. Florile miros și după ce sunt rupte… Iar după ofilire din tulpină vor creste altele, din nou. România va înflori. Așteaptă o primăvară… O înviere! Dar pentru asta mai întâi trebuie să îngropăm tot ce-a murit în noi, între noi!

La mulți ani România! La mulți ani români! 

Dumnezeu să binecuvânteze România!

Și toți românii frumoși! Românii sunt frumoși… Pretutindeni!