Săraca mea frumoasă țară – Vladimir Pustan

Dacă te fac la inventar…

Nu avem și n-am avut niciodată prezent. „La trecutu-ți mare, mare viitor”, zice poetul care-și dă și el seama că trăim într-un trecut umbros și deja suntem într-un viitor cețos. De aceea românul nu se bucură de ziua de azi, ci trăiește nostalgic cu gândul la ce a fost cândva și speră într-un mâine de care să te apuci ca de scara de la ultimul vagon al unui tren.

Nu avem sfinții noștri. I-am importat pe-ai altora atunci când ne-au trebuit moaște, iar cei pe care i-am făcut acum sunt hilari în frunte cu Ștefan cel Mare. Poate Constantin Brâncoveanu, dar și el merită doar pentru martiraj.

Nu avem un destin individual. Fiecare-și are soarta pe care o merită comunitatea de care aparține. Credința la români nu-i opțiune personală, ci angajament colectiv. Antim Ivireanul zicea că în iad merg „limbile că n-au credință, jidovii că n-au botez și ereticii că s-au schismat.” În Rai mergi doar dacă ești român-ortodox, copiii mei care s-au născut penticostali n-au nici o șansă.

Nu avem laureați ai premiului Nobel. Deși Aurel Vlaicu a zburat primul după Icar, deși atâția români au inventat atâtea lucruri importante, au deschis atâtea drumuri noi, alții au venit cu premiul în mână de la Oslo.

Nu avem tezaurul de la Moscova, sabia lui Ștefan cel Mare și Cloșca cu puii de aur. Rușii și turcii ne-au furat mereu și ne-a plăcut să fim furați, dar lucrurile furate nu-s altceva decât simbolurile identității noastre. Acum ne bucurăm de copiile aferente.

Nu avem optimism decât în escatologie. În rest, ne bocim și ne despletim zilnic. Nu avem cultura sinuciderii, dar în ultimul timp s-a înmulțit numărul românilor ce-și pun capăt zilelor.

Încă mai avem Roșia Montană,  încă Marea Neagră e la locul ei, Apusenii se pregătesc de ninsoare, iar viața de român e frumoasă.

Personal mă bucur că nu-s chinez. Mămăliga e mai bună parcă decât orezul…

Și cu tot inventarul ăsta, te iubesc….

Iubesc ţara asta pragmatică în care pe vremuri tribunalele erau închise în timpul semănăturii şi a secerişului pentru ca procesele să nu ne lase fără pâine şi să murim de foame cu avocaţi cu tot…

Când în 1741 Constantin Mavrocordat i-a silit pe preoţi să înveţe carte, aceştia au fugit prin păduri (era primăvară), iar oamenii umblau după ei cu cuminecătura.

Așa am rezistat raționalismului satanic…

Iubesc țara asta, adică pământul acesta tragic unde totul se sfârşeşte în comic, după cum zicea Paul Morand.

Eu cred că România e leagănul lumii şi cred  că Adam a fost român pentru că numai un român stă gol, mănâncă mere pădureţe şi crede că-i în rai.

Iubesc România pentru că deşi producem pe hectar mai puţin grâu ca în 1907, avem ce mânca tot poporul şi avem ce da şi la egipteni.

Iubesc românii pentru că au o fatalitate cosmică ce are adică de-a face şi cu pământul şi cu cerul. „Lumea asta nu-i a mea, cealaltă nici aşa”. De aceea Martorii lui Iehova o să fie mereu puţini în România.

Tot personal cred că în cer se va vorbi româneşte, va mirosi a fân cosit, vor cânta păsările duios ca în via mea de la deal şi îngerii vor avea aripi tricolore.

La mulţi ani România, oriunde te-ai afla!