Schiloadă iubirea trecea – Nicolae Geantă

Despre iubire se vorbește cu o unanimitate aproape suspectă. Toți cred că o posedă. Ori că ea îi posedă. Toți o trec cu acribie pascaliană în declarația de avere. Toți o înalță ca pe-un steag. Numai că, vorba lui Moliere, toți oamenii se aseamănă prin cuvinte, numai faptele îi deosebesc…

Să iubești doar când ești adulat e un troc negustoresc. E ceva de fifty-fifty. De la Adam și Eva și până azi, toți oamenii iubesc pe cei care-i iubesc. Dar, să-l îmbrățișezi cu mâinile legate ori rupte, pe cel ce te cotonogește, e divin, e har dumnezeiesc. E una din ironiile învățate de la Hristos Isus: să iubești pe cel ce ți s-a declarat potrivnic, pe căpcăun. Pe nemeritate.

Deși a fost ciuruită de harpoanele inchizatorilor, Biserica nu a pus niciodată în taler dacă să mai iubească ori ba, chiar pe cei care-i schimonosesc frumusețea! Ea nu doar a vorbit despre iubire, ci a arătat-o! A trăit-o. Așa cum Capul ei, Isus Hristos, și-a arătat palmele la Golgota. Pironite!

Biserica e obligată să iubească. Numai așa zgura urii va cădea de pe suflete pe caldarâmul înmuiat în lacrimi. De 2000 de ani creștinii nu știu face altceva decât să întindă brațele, să-și deschidă palmele. Și buzunarul. Oriunde, oricui. Și totuși, diavolul și locotenenții săi (vai, ce numeroși!) sunt specialiști în rupt degete, spart capete și umflat ochii de plâns. Însă, oricât ar sfredeli-o răul și răii, Iubirea nu e ucisă. Schiloadă ea trece mai departe…

Am întâlnit pe orbita slujirii creștine o mulțime de torționari ai iubirii. De la vagabonzi ce-au dat cu spray paralizant bunului simț, moralei și divinității, până la fețe bisericești bine înfipte în mămăliga religiei. Durerea e cu atât mai mare atunci când „frații” sunt gata să-ți dea cu ciocanul peste degete chiar în momentul în care le desenezi o inimă!

Ah, uitasem să vă zic: iubirea cu mâini rupte are totdeauna aripi! Și cu aripile, spunea fratele Vladimir, nu se ridică niciodată de jos o piatră. Iubiți, dar fără să ucideți!

Nicolae Geantă