Viață și veșnicie – Vladimir Pustan

Kafka scrie spre amurgul vieţii „Mi-am petrecut viaţa încercând să mă apăr de dorinţa de a-i pune capăt”. Viaţa e ca o povară, ca o zi de luni, ca o nesfârşită durere de dinţi. Viaţa ca ratare cleioasă şi acră.
La celălalt capăt al gândirii, Lev Tolstoi îşi imaginea că va prinde într-o zi realizarea unui vis de-o viaţă. Să facă din regatul spiritual a lui Hristos un regat fizic pe acest pământ. Dar el suferea de-o boală venerică…
Pământul nu poate fi decât suportabil, nimic mai mult, iar viaţa poate fi considerată ca o alergare existenţială spre ceva ce simţi că se află dincolo. Spuneam odată că dacă viaţa nu are sens va trebui obligatoriu să-i dăm noi unul, dar pentru asta e nevoie de imaginaţie sau, pentru unii, credinţă.
Iubesc viaţa asta pentru că-mi oferă clipe cu care nu mă voi mai întâlni. Cerul e ceva diferit şi de aceea aştept cu înfrigurare noul. M-am săturat de succesiunea monotonă a anotimpurilor, de mare, de lună.
Aştept să mă înveselească lipsa lor.
Aştept altceva decât viaţa. Aştept veşnicia…