Visând iarăși marea – Vladimir Pustan

De două nopți visez marea… Un albastru verzui ca ochii lui Batșeba în amurg. Am avut neșansa să mă nasc între munții ce au un sfârșit. I-am urcat o dată și gata! Nu mai au nimic să-mi spună. Iar între munți plouă zilnic și oasele-mi pline de reumatism îmi sunt un purgatoriu nesfârșit.
Oare cum au putut oștenii lui Xerxes să lovească marea cu verigile doar pentru simplu fapt că le-a dus corăbiile să sărute coralii? Grecii au considerat asta culmea barbariei. Marea nu se bate, marea se privește până când ochii îmbibați cu sare văd caravelele lui Vasco da Gama, iar urechile aud strigând marinarii amiralului Nelson.
Mi-am dorit în adolescență să fiu arheolog scafandru și să caut epave și orașe scufundate. M-am pregătit temeinic făcându-mi un echipament improvizat, descompletând o ambulanță. Scufundările le-am făcut în Crișul Negru căutând pentru început cerceii fetelor din sat. Și anii au trecut iar plămânii îmi sunt tot mai des atacați de pneumonii perfide. Iar Crișul Negru e plin de PET-uri de la fabrica de sucuri mortale ce și-a găsit adăpost în spatele casei mele.
Așa am rămas să caut comori pe pământ, în sufletele oamenilor ce-mi dau bună ziua, dar și a celor ce nu-mi dau, pentru că nu este suflet să n-ascundă o comoară. Doar trebuie căutată cu răbdare. Împreună cu alți marinari din copilărie navigăm din oraș în oraș și căutăm epave ce reparate de mâna Marelui Meșter plutesc iarăși încrezătoare pe mările lumii având de data asta o destinație clară, portul numit Paradis. Că ne mai pierdem câteodată busola, compasul, sextantul e probabil, dar să nu uităm că din greșeală Columb a găsit America. Că uneori ne simțim ca în triunghiul Bermudelor în ceață lăptoasă, se mai întâmplă. Dar asta e călătoria prieteni! Din port lucrurile se văd cu totul diferit. Va veni și vremea când vom sta pe chei cu o pălărie Panama pe cap pescuind plevușcă și bârfind.
Până atunci, toate pânzele sus și vânt la pupa, prieteni! Comorile încă sunt multe și nu-i vreme de băut cafele turcești pe lângă cherhanale.
Dacă sunt veliere în derivă ce mai pot trimite câte un S.O.S pentru a fi ajutate, cele mai multe zac în nămol tăcute și trebuie căutate temeinic. Închei cu o frântură dintr-un cântec al copilăriei :
”Că din câte drumuri sunt pe ocean și pe pământ
Ori în galerii de diamant
Țărmul n-ar niciun haz
Sedentar nu ești viteaz
Numai drumul e interesant…”