Visul spaniol – Vladimir Pustan

Romani 15:23-24 – „Dar acum, fiindcă nu mai am nimic care să mă ţină pe aceste meleaguri, şi fiindcă de ani de zile doresc fierbinte să vin la voi, nădăjduiesc să vă văd în treacăt, când mă voi duce în Spania, şi să fiu însoţit de voi până acolo, după ce îmi voi împlini, măcar în parte, dorinţa de a fi stat la voi.

 

            „…nădăjduiesc să vă văd în treacăt când mă voi duce în Spania…” Avea Pavel înfiptă în inimă, ca un al doilea ţepuş, dorinţa de-a merge în Spania. Aranjuez, Palma de Mallorca, Peniscola, Madrid, Coride, hacienda, soare şi Mediterana, palmieri şi linişte. Soare, mult soare.

            Sătul de corintenii-zurgălăi, sătul de legalismul galatenilor, sătul de Evodia şi Sintichia, Alexandru căldărarul şi Dima, sătul de şedinţe de comitet şi sfaturi frăţeşti, de zâmbete făţarnice, voia Spania. Convertiţi recent, creştinii de acolo nu-şi făcuseră încă rost de măştile groteşti ale compromisului, neşablonaţi şi plini de dragoste, îl doreau pe Pavel nu numai să le predice, ci şi să-i ofere puţin soare şi oleacă de concediu. Erau în stare să pornească o fiesta în cinstea lui. Şi Pavel abia aştepta să ajungă acolo…

            N-a mai ajuns…

            A ajuns, în schimb, în puşcăria din Roma, pe un pat de piatră, legat la un stâlp tot de piatră. De sus, în fiecare zi, îi aducea o fiertură de orz şi o cană cu apă.

            Închidea ochii şi auzea marea. Marea spaniolă… Dacă asculta mai atent, auzea şi vântul acela uscat ce fură florile din portocali. Iar apa din cana murdară mirosea a vin de Alcanar, iar pâinea de orz semăna la gust cu cea pe care o frângeau fraţii spanioli fără el, la mesele lor ceremoniale.

            A scris din temniţă patru epistole. Fără ele, creştinismul ar fi fost nepractic, fad, fără conţinut. Probabil că sub soarele de lângă Gibraltar ar fi picotit, mâncând smochine dulci culese din toamnă. A înţeles înţelepciunea divină, şi-a căpătat pacea şi când a scris bisericii din Filipi, le vorbea despre bucuria care trece dincolo de un concediu meritat, dar dus pe râpă, dincolo de visuri, chiar spaniole.

            A înţeles că suferinţa creatoare naşte condamnarea la eternitate; că există o logică a canarului închis în colivie, a câinelui legat cu lanţ.

            El spusese doar – toate lucrurile lucrează împreună spre bine. Când l-au îmbrâncit în hrubă, şi-a pus, pentru o clipă, semne de întrebare cu privire la valabilitatea practică a teoriei. Apoi a înţeles…

            Românii au ajuns în Spania… Cel puţin aici Dumnezeu nu ne-a încurcat planurile. Drept este că nu s-au dus în concediu, dar de soare tot se bucură. Soarele se vede la fel de frumos şi de pe schelele şantierelor de construcţii, şi din rândul nesfârşit de căpşuni. Iar marea se aude neliniştitor de aproape şi din casa bătrânilor daţi în grijă.

            Românii au ajuns în Spania, acolo unde Pavel n-a apucat să ajungă. Când am auzit un predicator zicând că românii continuă lucrarea pe care Pavel n-a mai apucat s-o facă, mi-am dat seama imediat că fac parte dintr-un popor mesianic, iar canonul Bibliei nu e închis, zilnic aşteptând cu înfrigurare veşti de pe tărâmul trezirii românilor din visul spaniol.

            Când l-au adus pe Pavel, în curtea interioară a închisorii, şi i-au pus capul pe butuc, a văzut, pentru o clipă, reflectat în oţelul securii, umbra unui palmier. Dinspre mare venea briza spaniolă. Apoi oprirea clipei şi marele concediu de odihnă dincolo, la cealaltă hacienda.

V l a d i m i r _ P u s t a n