Păcatul roșu. Minciuna – Nicolae Geantă

”… știți că nicio minciună nu vine din adevăr” (1 Ioan 2:21)

Unii au devenit specialiști. De mici. De țânci. Alții au devenit savanți în școală, alții în afaceri, în căsătorie! Și destul de des prin spitale. Iar câte unii chiar în biserici, ba chiar la… amvon! (Asta e cea mai gravă. Zmintește pe alții). Experții în studii spun că îți dai seama despre cei ce practică acest sport că își schimbă tonul vocii, privesc în altă direcție, își ating nasul, fața, se fâstâcesc în mișcări, își dilată pupilele, iau pauze în vorbire. Și roșesc! De aceea îi zic păcatul roșu. Minciunii evident. Ea e adevărul mincinoșilor. Arma cel mai des folosită de Satana. Păcatul care te face roșu ca racul. Apoi îți lungește nasul de nu-i mai poți atinge vârful. „Teologia lui Pinocchio”, așa am numit-o la o televiziune.

Unii o numesc exagerare. Alții vorbire evazivă. Sau negociere, replici de scăpare. Dar orice scuză ar găsi, nicio minciună nu e permisă! Pentru că ea constituie o temelie șubredă în orice relație! Și, oricât de mică ar fi, minciuna devine un perete uriaș între om și Dumnezeu. „Buzele mincinoase sunt urâte Domnului, dar cei ce lucrează în adevăr sunt plăcuți (Proverbe 12:22).

Minciuna face rău și nu ajută pe nimeni. Nici măcar pe cel care minte. Pentru că fiecare minciună mai atrage după ea cel puțin trei minciuni! Vorba lui Luther: „Minciuna e ca bulgărele de zăpadă; cu cât se rostogolește mai mult cu atât devine mai mare!”

Robert Feldman spun că oamenii devin experți în mințit de la trei ani. Se minte să se atingă succesul: social, profesional, politic, sexual. Se fabulează, se deteriorează adevărul, se ascunde adevărul. Se minte din dorința de a fi politicos, din comoditate, din dorința de a evita dispute, sau de a evita complexe de inferioritate. La pescuit, în trafic, în spitale, în școli (copiatul e minciună), în statistici. Și, chiar în proorocii! (De aceea unii nici nu vor să mai admită experiențe profetice).

Nu exagerați când spuneți adevărul. Nu-l spuneți nici pe jumătate! Minciuna se manifestă cel mai ades ca înșelătorie, dar și ca lingușire. Mincinosul e gata să facă totdeauna jurăminte. Și, spunându-și gogomănia de mai multe ori o face aadevăr. Asta am auzit la tovarășul Lenin. Dacă întâlniți sportivi în aceste domenii fugiți tare de ei! Nu-i lăsați să vă înghețe apele! O să alunecați pe luciu lor!

Charles Dickens spunea să nu punem întrebări mincinoșilor și atunci n-o să ni se spună minciuni. Nu de alta, dar unii vom crede. Și atunci va suferi Adevărul! Adevărul așteaptă, minciuna se grăbește…

Fugiți de minciună! Nu veți mai fii crezuți apoi nici când spuneți adevărul!

Sofocle spune că minciuna nu trăiește să îmbătrânească! Iar românii zic că are picioare scurte. Cine o practică „îl va trăsni Dumnezeu”, zicea bunica mea! Căci bătrăna se temea de ce avertizează Apocalipsa (21:8): „… toți mincinoșii, partea lor este iazul care arde cu foc și cu pucioasă, adică moartea a doua”. Deci cine minte moare de două ori!

Nu știu cât te-ai jucat de-a „roșitul” vorbelor! Căci cine dintre noi nu a mințit niciodată? Dar știu că psalmistul ne cheamă la rugăciune (cu perseverență): „Doamne, scapă-mi sufletul de buza mincinoasă!” (Psalm 120:2)