Rugăciunea cu mintea liniștită – Nicolae Geantă

Când ne-a învățat cum să ne rugăm, Domnul Isus a spus să ne ascundem într-o odăiță. Și să rotim cheia în ușă după noi. Adică să ne rugăm în liniște. Profundă… Călugării au exagerat cu privință la sugestia Domnului și au alergat să se roage în pustie. În isihia. Adică în liniștea în care te auzi pe tine! Da, dacă nu te auzi pe tine nu Îl auzi nici pe Dumnezeu. Căci la rugăciune noi nu ne ducem să-i spunem Domnului „ce” și „cum” să lucreze! Să intervină. La rugăciune noi ne ducem să auzim glasul Lui!

Mă gândeam însă că de multe ori, fiind singuri, sau chiar în biserici la rugăciune ori la stăruință, strigăm și nu Îl auzim pe Dumnezeu. Oare de ce? Și azi am găsit răspunsul: nu ne trebuie numai liniște în jur ci și o minte liniștită! Meister Eckhart scria undeva: „Cu cât e mintea mai liniștită, cu atât e rugăciunea mai plină de putere, mai de preț, mai adâncă, mai grăitoare, mai desăvârșită”. 

 

Mintea liniștită este cea care lasă la ușa odăiței, a bisericii, a sinelui, toate problemele cotidiene. Oamenii nu pot fi eficienți la rugăciune cu furtună în creier! Când suntem la închinare, „firea întreagă te cântă, doar că uneori o auzim mai limpede!”, zicea poetul Rilke.

 

Mintea neliniștită e ca un șifonier fără sertare. Cu lucruri aruncate la grămadă. Trebuie făcut un efort deosebit să găsești ce cauți. Rugăciunea nu trebuie să fie un efort. Un îndrăgostit nu trebuie să facă efort să audă declarației iubitei. Este necesar doar să stea liniștit numai în preajma ei.

 

Ori de câte ori venim în prezența lui Dumnezeu nu e nevoie să batem în tobă, să-i prezentăm opis-uri interminabile ori să aducem jertfe de animale ca El să ne audă. Căci „beneficiem de întreaga Lui atenție”, vorba lui Philip Yancey. 

 

Duminică seara la Sacre-Coeur de Paris am asistat la un vacarm infernal în fața bisericii. Dar când am trecut de ușă între zidurile groase liniștea era ca de mormânt. Aici numai câțiva oameni se rugau în tăcere. Am înțeles imediat de ce miile de inși de afară stăteau pe scările bisericii cu sticle de bere, de vin, fumau, butonau telefoane și își făceau selfiuri cu biserica ori cu panorama metropolei văzută de pe dealul Montmartre: nu aveau mintea liniștită! Și, deși în spatele lor Dumnezeu vorbea, glasul Lui trecea pe lângă urechile lor!