Scăldatul interzis – Vladimir Pustan

​Am crescut într-un sat purtat pe braţe de două crişuri. Crişul Negru şi Crişul Pietros au fost cele două ape care mi-au făcut copilăria mai frumoasă.
​Acolo pescuiam, acolo ne scăldam şi mi-aduc aminte că erau atât de curate încât cu ochii deschişi, sub apă, căutam agrafele pierdute ale fetelor.
​Amândouă apele au murit odată cu copilăria mea. O binecunoscută fabrică de alcool, proprietatea unor fraţi emanaţi s-a aşezat temeinic între râuri deversându-şi în ele borhotul mirositor. Au devenit mlaştini cu ţânţari. Ultimii copii care s-au scăldat acolo au ieşit cu bube. Soda caustică nu face bine la pielea de copil.
​In urma cu cativa ani fostul chelner Alexandru Rădulescu l-a împuşcat în cap pe un tânăr sub ochii îngroziţi ai soţiei acestuia pentru că a îndrăznit să se scalde în lacul Văcăreşti, concesionat de baronul-chelner. Tânărul cu 100 de alice în creier, n-a murit, a stat cateva saptamani în comă pentru că românii se ţin tare de viaţă.
​Au mai rămas puţine locuri de scaldă în România. Unde nu plutesc PET-urile şi rezidurile de tot felul, stă ochiul vigilent al emanatului cu flinta pregătită.
​Acasă nu poţi face baie pentru că n-ai apă la chiuvetă.
​La un concurs de sărituri la trambulină, un rus a zis că sare de la 40 de metri într-un lighean cu apă. Românul a zis că sare de la 50 de metri pe un prosop ud. Ud de propria transpiraţie.
​Aşa a ajuns România un deşert pe care scrie „scăldatul interzis”. Deşi ape avem. Atât de multe încât curg la vale luându-ne casele cu ele.