Sfârșit de vară – Vladimir Pustan

Nu mai am prieteni… Nu e greu să-ţi faci prieteni, ci e greu să-i ţii după aceea. M-am săturat ştiind că mai am puţin un sfert de viaţă de trăit, să fac eforturi să-i mai ţin lângă mine…
Mă enervează toate subtilităţile de bon-ton, toate telefoanele la care trebuie să sun să spun cuvinte alese, să-i scarpin între corniţe, să le urez „La mulţi ani!” şi să-i ating la coarda sensibilă.
M-am plictisit de oameni casanţi, fragili „Handle with care.” Care se supără la 10 dimineaţa, le trece la 14 şi la 18 sunt iarăşi ca nişte curcani aviari.
N-am voie să beau supa direct din farfurie, mai bine stau si hăpăiesc 120 de linguri cu apă fiartă şi cubuleţe de Knorr că aşa-i normal „vezi că te vede cineva”. Mănânc crispat, mă aşez pe scaun într-un anumit mod „ţi-ai uitat batista acasă”, „nu merge cămaşa asta la pantalonii cu dungi.”
Mă tulbură vara asta care-a trecut prea repede, abia a aşteptat să fugă zdrenţăroasa, ne-a lăsat ceva inundaţii şi de acum vor mai fi vreo 8 luni de frig, ceaţă şi ploaie.
Îmi vine să arunc cu roşii în lună, să se facă bulion lunatic. Aseară am mâncat o felie de pepene, a fost bună doar pe la mijloc, pe ce m-am apropiat de coajă avea gust de cartofi aduşi de la Găieşti. „Aşa-i viaţa!” am reflectat. Pe ce te apropii de coaja de pământ, viaţa are gust de piatră de moară, scrâşnită între dinţi.
Am luat drujba pe umăr, m-am dus în grădină şi-am tăiat toţi prunii încărcaţi cu roadă. Vreo zece pruni şi doi cireşi mi-au stat în cale şi i-am trântit fericit la pământ, răzbunându-mă pe vară şi prieteni.
Nu mai am vreme să tot aştept să facă prune bune. Am calculat că dacă pun alţii în pământ, de soi ales, mai am timp să văd cum cresc şi poate mai apuc să mănânc altceva… Pentru că mă grăbesc de aceea am plecat cu drujba.
A mai rămas timp puţin şi nu mai vreau să-l pierd ca pe cel ce-a trecut…